Capitolul 12

Let's Just Talk About It

12 – Let’s just talk about it…

–          Bună ziua, domnule Anthony.

Trebuia să facă cineva primul pas, iar dacă el continua să se mai uite aşa mult la mine fară să zică nimic, aveam de gând să îi trag o palmă. Nu că ar fi frumos, dar urăsc să se holbeze lumea la mine.

–          Domnişoară Carter Jessie Catherine?

–          Chiar eu.

–          Nu înţeleg. Nu aveţi un nume ciudat – originar din ţara dumneavoastră, ci unul combinat, englezesc cu american. Aveţi vreun părinte care nu este din Romania?

–          Nu, aş fi vrut eu. Ei bine mama mea avea un nume preferat încă de când era mică – Jessie. Părintii tatălui meu sau mai bine zis tatăl părinţilor, părinţilor mei şi respectiv străbunicul meu au fost din America. Era un om de afaceri foarte important, dar s-a întâmplat ca o româncă să îi fure minţile. Restul puteţi să vi-l daţi seama şi singur, iar Catherine vine de la naşa mea. Nu este de altă origine, doar o mare fană a cărtilor lui Jane Austen. Ar fi preferat să îmi spună Kitty – exact ca şi micuţa Chaterine Bennet, numai că tatăl meu a sugerat că numele complet ar fi mai frumos. Astfel m-am ales cu două nume total străine de casa mea. Aş putea, oarecum să fiu fericită, deoarece m-au ajutat foarte mult pe parcursul vieţii mele.

Ochii mi-au zburat către doamna J. Mai aveam puţin şi lăsam creatura să iasă din nou, dar m-am stăpânit, văzând cum îşi pleacă ochii în jos. Nu voiam să îl las să iasă când era de faţă un străin. Mi-am schimbat repede locaţia unde priveam înainte – m-am calmat după care am zâmbit. Ştiam că zâmbesc doar cu buzele, îmi simţeam ochii mult prea rigizi pentru a zâmbi.

–          Hmm… Înteleg. Presupun că vreţi să auziţi un scurt istoric al colegiului nostru.

–          Nu, nu chiar.

Probabil îl suprinsesem; faţa lui avea acum nişte ochii mari, dulci care mă priveau cu subînţeles.

–          M-aţi înţeles greşit. Am vrut să spun că ştiu deja istoricul, chiar şi locaţiile, internetul este foarte util în zilele noastre, chat-ul de asemenea şi o mamă obsedată de siguranţa ta.

Am început să chicotesc. Ştiam ca nu era bine, dar nu mă puteam abţine. Faţa lui, statura lui îl făceau să pară atât de irascibil, încât îţi era milă de el. Voiam să văd mai mult decât nişte ochi duri, voiam să văd un zâmbet, nu pe faţa lui, ci în sufletul lui. Era trist. Puteam să citesc asta. Chiar dacă purta o mască dură, o mască prin care nu puteai să treci, ştiam că sufletul lui e bine ascuns, e bine protejat, un suflet pur sau poate nu. Nu tot ce e frumos e şi gustos.

Părea foarte deranjat de lipsa mea de respect. Am încercat să o dreg puţin.

–          Domnule director Anthony, este o plăcere pentru mine să ştiu că am primit o bursă la o facultate de acest calibru. Plăcerea şi devotamentul cu care voi avea grijă să îmi respect cursurile şi să iau note cât mai mari la examene vă vor demonstra că nu sunt un gunoi, ci o persoană care – se pare – i-a câştigat încrederea mamei dumneavoastră. Nu sunt o persoană josnică şi, în consecinţă, nu mă port ca una. Sunt o persoană al cărei devotament poate muta munţii din loc, iar ca şi co-locatară a mamei dumneavoastră îmi dau seama că nu sunt chiar demnă de milă. Atât am avut de spus.

–          Domnişoară Jessie, nici nu speram să îmi fie adusă o elevă al cărei devotament să nu fie în stare de cele ce mi-aţi spus. Ştiu şi eu ce înseamnă să munceşti pentru lucrurile tale. Un singur lucru am de spus: Bine ai venit la noi!

O mâna mare şi albă s-a întins spre mine. Rămăsesem atât de surprinsă de vorbele lui încât mi-a luat ceva până să îmi dau seama că şi eu trebuie să dau mâna cu el. Astăzi eram în categoria “înceată la minte” şi “noroc”.

–          Mulţumesc!

Un zâmbet i-a luminat faţa, probabil îi plăcea să o facă pe directorul vesel şi drăguţ, numai că nu îi statea bine.

–          Văd că aţi împlinit de curând oprsprezece ani.

–          Da, sunt dată la şcoală de la 7 ani. Totul este scris în Cv-ul meu. Dacă mai aveţi nevoie şi de altceva decât tot ce este scris acolo mă puteţi contacta la numarul de acolo şi desigur şi la adresa de e-mail de mai jos.

–          Mă bucur că aţi fost foarte grijulie.

–          Nu, eu mulţumesc!

–          Accentul tău e foarte bun, am observat asta de când ai intrat. Aşa vorbeşti tot timpul sau e doar acum să faci impresie bună?

Am văzut-o pe doamna J. cum l-a ciupit de spate şi aproape m-a pufnit râsul, dar m-am calmat repede, sperând că nu s-a observat nimic.

–          Ei bine, cred că cea mai împuternicită să răspundă la aceastaă întrebare este chiar mama dumneavoastră.

–          Drăguţ! Îmi place, gândeşti repede. Spune-mi totuşi, ai vreun viciu? Ne place să ştim totul despre studenţii noştrii.

–          Viciu? Mă bucur că aţi întrebat. Răspunsul este – da. Momentan o să rămână secret, o să vi-l dezvălui când voi considera că este necesar să ştiţi, având în vedere că momentan nu este dăunător pentru colegiu.

–          Mă iei peste picior?

Vocea i se schimbase, aproape că tuna.

–          Nu! Spun doar ceea ce gândesc şi din păcate îmi susţin părerea.

–          Domnişoara Jessie!

–          Anthony! Aşa te-am educat? Ştie ea ce ştie! Las-o în pace.

Intervenţia doamnei Jenkins m-a scutit de o luptă între priviri. Şi eu puteam să fiu foarte dură dacă voiam, puteam să te fac să îţi înghiţi cuvintele numai dacă te-ai fi uitat pentru un singur minut la mine, ştiam cum să te fac să îţi doreşti moartea decât pe mine uitându-mă la tine. Eram curioasă să văd ce iese dacă ne confruntăm amândoi. Vedeam în el aceeaşi putere ca şi în mine. Ar fi caştigat el, sau eu?

I-am făcut semn cu ochiul doamnei J. şi am continuat.

– Crede-ţi-mă nu vreţi să îmi ştiti viciul, cel puţin nu acum, mai târziu poate.

Mi-am adus la suprafaţă privirea mea cea “frumoasă” căci o arătam numai la zile mari, şi m-am ridicat. Doamna J. a înteles că vreau să plec şi l-a rugat să o cheme pe secretară.

Într-un final a chemat-o pe minunata Clara să mă poftească la un tur al şcolii. Doamna Jenkins mi-a făcut semn din cap că ea mai ramane să mai vorbească puşin cu fiul ei. După ce am ajuns din nou în biroul secretarei i-am spus că nu doresc să vizitez şcoala, vreau doar să ies afară şi să vorbesc la telefon, daca se poate.

–          Am ordine clare de la director. Nu cred că puteţi să faceţi ce vreţi dumneavoastră.

–          Scuză-mă, dar ştiu colegiul ăsta ca în palmă. Aveţi destule explicaţii pe web-site-ul vostru încat să ştiu unde să îmi arunc şi şerveţelul. Nu îti fă griji, pe când dacă stau să mă gândesc, ar fi frumos să îmi arăţi unde pot vorbi la telefon. De fapt nu, mai bine lăsaţi, mă duc la maşina mea.

–          Cum vă permi…-

Nu am lasat-o să mai continue, ci am plecat spre maşină. Aerul cu care îmi vorbea, de parcă era regina reginelor, m-a scos din sărite. O fi ea frumoasă şi atrăgătoare şi elegantă şi ce-o mai fi, dar nici eu nu sunt o fraieră, ciudată careia poţi să îi vorbeşti cum vrei. Am început să zâmbesc când mi-am adus aminte cum am pronunţat “maşina mea”; mă simţeam aşa de mândră. Când îmi aduc aminte că nici măcar nu am avut timp pentru practica la volan. Am făcut şcoală in ultimele trei săptămâni de şcoala după care am şi luat permisul din prima. Nu voiam să pierd şansa, nu ştiam cum era pe aici, aşa că mă hotărâsem să îmi iau permisul mai devreme. Am dat examenul la saptesprezece ani, dar mi l-au dat o săptămână mai târziu după ce am împlinit optsprezece ani. Când te gândeşti că sunt proaspătă în lumea “adulţilor” şi nici n-am ieşit şi eu la o bere măcar. Am început să îmi planific o ieşire în club în seara aceea. Voiam să mă distrez, să mă simt liberă. Când am ajuns în maşină mi-am amintit că trebuia să o sun pe mama şi să îi spun noutăţile. Am apăsat tasta de apelare rapidă şi am format.

A sunat o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori… Ce nai..-

–          Da? Jessie? Tu eşti?

–          Da mamă, ce s-a întâmplat?

Corectata de: Gaby

Multumim Gaby!