Capitolul 05


Capitolul 5 – Smile for me?

Smile for Me?

Smile for Me?

La ieşirea din aeroport mă aştepta o femeie învârstă, cred că avea 60 – 65 de ani. Părul ei de un alb – argintiu mi-a amintit de culoarea pielii misteriosului meu partener, dându-mi seama după ce mă părăsise că nu îl întrebasem niciodată cum îl cheamă. Bătrânica ţinea în mâna ei sfrijită o bucăţică de carton pe care scria numele meu cu o caligrafie de invidiat. M-am apropiat de ea şi pe măsură ce avansam faţa ei îmi devenea din ce în ce mai clară. Era frumoasă pentru o femeie în vârstă. Avea ochii de culoarea mării, doar că o culoare atât de agitată, îţi dădea fiori dacă se încrunta. Pielea ei era aproape transparentă, lăsându-mă să îi văd venele pe sub ea. Dacă eram atentă puteam distinge chiar cum îi pulsează sângele. Am făcut ultimul pas şi am întins mâna.

–          Hey! Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna Jenkins.

Un zâmbet de copil i-a apărut pe faţă făcându-I ochii să pară că sclipesc. Fericirea se citea pe faţa ei. Am continuat repede, surprinsă de o astfel de primire.

–          Eu sunt Jessie Carter. Ce-a pe care o aşteptaţi.

–          Bună scumpo. Oh! Te rog nu îmi spune doamnă Jenkins, vorbeşte-mi normal, nu îmi place să fiu considerată bătrână.

Chicotea. Mi s-a părut că nu mai auzisem un chicotit de atât de mult timp, dar cu siguranţă nu mai auzisem un râs aşa de armonios ca acesta. O întreaga legătură de clopoţei se pierduse în vocea acestei femei. Mă făcea să mă simt atât de familiar, atât de bine, parcă fusesem crescută aici cu ea, parcă era… atunci înţelesesem. Amintirile mele îmi jucaseră o farsă, voiau să îmi arate cât de bine seamănă fiinţă aceasta cu bunica mea. O lacrimă mi se scursese pe obraz, era atât de caldă încât m-am speriat la început. Faţa doamnei Jenkins se întristă când îmi văzu reacţia. Începu să vorbească repede.

–          Vai! Îmi pare aşa de rău! Nu ştiam că sunt chiar atât de urâtă. Îmi pare sincer rău. Uite! Uite! Un şerveţel. Gata! Gata!

–          N – nu… Sunt bine! Nu este vina dumneavoastră, doar că semănaţi atât de mult cu bunica mea. Mi-aţi adus aminte de ea.

–          Oh! M-ai speriat drăguţo! Am crezut că arăt al naibilui de urât!

N-am mai putut să zic nimic doar să pufnesc în râs. Parcă era bunica. Micuţă, îngrijită şi glumeaţă. Eram aşa de fericită. Am pornit spre viitoarea mea locuită sau mai bine zis noua casă. Doamna Jenkins mi-a spus că dacă vreau pot să locuiesc cu ea şi nu în apartamentul pe care mi-l pregătise. Îmi spusese că îi plăcea de mine, că nu eram ca ceilalţi chiriaşi pe care îi mai avusese. M-am simţit bine pentru că avea încredere în mine şi dându-mi seama că se simte singură am acceptat.

Avea o casă impresionantă. Îmi plăcea foarte foarte mult. Avea două etaje şi era foarte bine îngrijită. Grădina era plină de flori de toate culorile. M-au făcut să mă relaxez imediat ce le-am văzut.

Doamna Jenkins mi-a prezentat casa. Aveam propria mea baie, un dormitor super-mare şi super drăguţ. Aveam cearşafuri de mătase pe pat şi atunci m-am întrebat dacă nu cumva doamna Jenkins face parte din Mafie sau aşa ceva. La fereastră stăteau de veghe nişte perdele cu model floral, culoarea mea preferată – albastru-ocean. Pernele aveau diferite imprimeuri. Pe una scria “ I Love Myself “, decisesem că aia va fi perna mea preferată. Podeaua era din lemn, un lemn fin şi ciudat de frumos. Un covor foarte pufos şi albastru îmi acoperea o parte din podea, făcându-mi camera să pară că are propriul ei lac. Pe peretele opus patului se afla o oglindă imensă şi o comodă în care puteam să îmi pun cosmeticele, sau mai bine zis să îmi pun lip-stick-ul, peria de păr şi fardurile. Nu îmi plăcea să mă machiez. În partea stânga, opus de fereastră, era dulapul. Era imens, cu două uşi şi o oglindă pe una din ele. L-am deschis şi am observat că îmi trebuia de cinci ori volumul bagajelor mele pentru a-l putea umple. Doamna Jenkins mi-a analizat faţa şi fericită că îmi place ceea ce văd a continuat să îmi prezinte şi restul casei. Eu aveam camera la etaj, iar doamna Jenkins jos, astfel încât nu o puteam deranja şi nici ea pe mine, deşi o femeie mai agreabilă ca ea nu ar fi putut să mă deranjeze nici dacă ar fi vrut. Bucătăria era enormă şi utilată cu tot ce trebuie. De la mixer până la maşina de spălat vase. Farfurii pentru un batalion, tacâmuri de asemenea, pahare, şerveţele, tot ce voiai. Sala în care mâncam sau “Annabell” cum mi-a spus doamna Jenkins că îi spune era imensă. Doamna Jenkins o poreclise aşa pentru că mânca singură şi ca să nu îi se pară aşa de goală camera îi dăduse un nume. Zicea că o făcea să nu se simtă singură. “Annabell” avea în mijlocul ei o masă imensă cu scaune vechi, tapiţate pentru care ai plăti o avere să ai măcar unul. Am rămas impresionată şi de sala de me…– Annabell . Baia mea era echipată mai ceva ca a starurilor de la HollyWood. Era imensă, cu o cadă pentru trei nu pentru două persoane. Ce să mai era Raiul în miniatură acasă la doamna J. După ce mi-a arătat şi sufrageria, care găzduia un şemineu de îţi tăia răsuflarea, m-a condus şi în restul casei. Era imensă. I-am mulţumit că mi-a oferit această posibilitate de a locui cu ea într-un cartier atât de drăguţ şi atât de frumos. Am întrebat-o ca să mă asigur dacă face parte din Mafie. Ea a râs de gluma mea şi mi-a spus doar că fiul ei este un profesor strălucit şi o ajută să întreţină casă.

–          Face şi el ce poate ca să mă ştie fericită. Dar mai bine m-aş lipsi de toate astea decât să mai stau o zi singură în casă asta.

Probabil că avea dreptate. Să fi singur nu e tocmai un lucru prea frumos.

–          Doamnă Jenkins, cât trebuie să vă plătesc pentru chirie?

–          Fi serioasă! Nici măcar un cent! Nu vreau să aud de aşa ceva. Probabil ţi se pare că sunt vreo nebună, doar te cunosc de câteva ore şi deja îţi laş pe mâna toată casă mea şi pe mine de altfel, dar crede-mă că mă pricep la citit oamenii iară tu eşti foarte bună. Stă scris pe faţa ta. Inima ta e pură, pot vedea asta.

Femeia asta era fenomenală. Vorbea serios?

–          Vorbiţi serios?

–          Sigur că da draga mea. Haide haide! Du-te şi despachetează, eu am să fac un ceai. Să vii să vorbim.

A făcut o pauzăm după care a spus încet:

–          Dacă vrei desigur.

Sigur că voiam. Voiam să ştiu povestea vieţii ei. Era atât de singură încât nu m-aş fi mirat dacă viaţa ei ar fi fost un haos total. M-am aplecat şi i-am dat un pupic pe obraz în semn că de abia aştept. Un zâmbet i-a luminat faţa şi mi-a făcut semn să mă duc sus să despachetez şi să revin cât de repede pot.

Corectată de Andreea Grigoraşcu!

Mulţumim Andreea!

Advertisements

3 thoughts on “Capitolul 05

  1. pun pariu ca fiul batranei este chiar profesorul cu care Jessie tocmai vorbise in avion. Dar Jessie de ce are numele de familie Carter, daca ea este romanca?

    Like

    • Cludia,

      sunt sigura ca de acum stii de ce Jessie are numele Carter. Ei bine, ma bucur ca ti-a placut povestea mea..

      Pupici,
      Theo~

      Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s