Capitolul I

Capitolul I

Numele meu este Ellea. Sunt tipa aceea enervantă care o găseşti în orice clasă. În ultimul an de liceu, cu capul bine ascuns între cărţi, părul pe ochi, care nu vorbeşte cu nimeni şi niciodată nu îi ajută pe ceilalţi cu temele, chiar dacă este geniul clasei. Am optsprezece ani şi locuiesc în Clarksville, Tennesse. Învăţ la liceul Northwest, un liceu bun, după părerea mea, dar până la urmă nu prea îmi pasă unde învăţ atâta timp cât o fac.

Ell, aşa cum îmi spun prietenii – sau mai bine spus mama şi tatăl meu, căci nu am nici o persoană căreia să îi pot spune prieten sau pe care să o sun în mijlocul nopţii pentru că mi s-a rupt unghia aşa cum face Jolie. Jolie este majoreta-căpitan a echipei de majorete şi o fată mult prea simandicoasă pentru gustul meu.

Am crescut peste tot şi aici. Tatăl meu este renumitul director executiv al marii companii Seagate Technology. Iar mama mea este, ceea ce pot numii  unii – secretară, dar pentru tata a fost mai  mult decât atât. S-au îndrăgostit din prima clipă în care ea a păşit în biroul lui pentru un interviu. Da, tipic, clasic, cum vreţi, dar ştiu că Eric – tatăl meu, o iubeşte mai mult decât ar putea cineva vreodată să înţeleagă. Åsa, a  fost raza lui de soare într-o companie care îţi solicită 101% din timp. Nu sunt niciodată acasă, mereu sunt pe drumuri în încercarea e a încheia contracte peste tot, dar eu? Ei bine, eu am rămas aici până la urmă. Şi eu fusesem aşa într-un timp, mereu cu ei, niciodată undeva stabil, până când am împlinit optsprezece ani, acum patru luni. De atunci am pus piciorul în prag şi am spus că vreau să mă stabilesc undeva. Tata nu a fost prea încântat de idee, fiind fata tatei şi tot tacâmul, dar până la urmă a înţeles că tot ce trebuie să fac este să stau  undeva şi să îmi hrănesc nevoia de a şti cât mai mult.

Asta a fost cu cinci luni în urmă. Îmi căutam un loc unde să stau când mama a venit în camera noastră de hotel [mereu stăm la hoteluri şi mereu unele din cele mai scumpe – poţi numi asta un fetiş de-al tatălui meu] şi îmi spune că a găsit casa perfectă pentru mine.

–          Casă? Dar mamă am doar optsprezece ani, cum o să am grijă de o casă? Mă gândeam mai mult la o cameră închiriată pe undeva… am răspuns eu.

–          De parcă aş permite eu una ca asta, a comentat tata ridicându-şi ochii din ziarul din ziua aceea. 25 Noiembrie.

–          Tată! Nu mă ajuţi deloc! Am replicat eu furioasă.

–          Şi cine a zis că o fac? Scumpo, chiar meriţi tot ce e mai bun. Gândeşte-te la toate trofeele pe care le ai, la toate cărţile, lucrurile tale. Unde or să încapă toate într-o „cămăruţă”? Ai nevoie de un spaţiu mare, pentru o fată mare aşa ca tine!

Dacă asta era strategia tatei de a-mi cumpăra ceva scump fără să mă enervez atunci mergea. Avea dreptate. Nu eram genul materialist, nu, deloc, mereu fusesem crescută în tot ceea ce vroiai şi, cel mai probabil, nu vroiai. La fel era şi mama. Nu îi plăceau cadourile fără motiv, lucrurile care nu îi foloseau decât o dată, dar de data aceasta se aliase cu tata – cheltuitorul absolut – în „planul de a-i lua lui Ell o casă imensă”.

Am acceptat, dar tot mi-a venit să o iau la fugă când am văzut unde mă aduseseră. Oraşul, era în regulă, şcoala de asemenea, dar casa? Hidos de mare! Cum aveam să îmi fac treburile fără să nu iasă vreun vecin să spioneze cum se spală vecina super-bogată de alături? Nu eram un copil normal, evident, dar asta nu  mă împiedica să am răfuielile mele de adolescentină. Ştiam mai multe lucruri decât orice om de optzeci de ani, atunci când probabil se atinge apogeul învăţăturii, şi cu toate astea tânjeam pentru un liceu normal, cu oameni normali. Îmi foloseam creierul la o capacitate de optzeci la sută, dar pentru un archild asta era normal la vârsta asta.

Mama mi-a făcut cunoştinţă cu menajerele. Corect, erau mai multe. Alisson, Margaret şi Julian – grădinarul. Casa este, cum am spus, hidos de mare, mult prea mare pentru doar un copil. Dar până la urmă am răsuflat resemnată, nu aveam să primesc ceva mai mic. Nu, nici o şansă, şi până la urmă ar fi trebuit să fiu fericită, căci erau cu toţii alături de mine. Tata reuşise printr-o nu ştiu ce minune să îşi ia liber azi, iar mama sponsorizase minunea cu prezenţa ei.

–          Margaret, va fi cea care te va trezi în fiecare dimineaţă şi îţi va pregăti mesele. Alisson, îţi va avea grijă de bibliotecă, dormitor, sufragerie, cam tot ce conţine casa asta, iar Julian, va fi atât grădinarul, cât şi şoferul tău. Te rog, să nu ne certăm pe tema asta. Lasă-mă măcar să trăiesc cu impresia că îl vei folosi, nu vei conduce singură. Turuia mama lângă mine.

Îmi încleştasem dinţii şi mă abţineam cu mult efort să nu comentez nimic. Dar aşa cum spusese şi ea – putea să trăiască cu impresia, nu trebuia să fie neapărat adevărat. Mi-am dat o şuviţă neagră din ochi şi am mai analizat o dată camerele din interiorul casei. Buclele negre fără luciu îmi atârnau pe spate, aşteptând parcă să fie strânse sau îndreptate sau ceva. Ochii mei verzi străluceau precum smaraldele când am făcut o coliziune cu o noptieră pe care nu o văzusem în dormitorul principal aka dormitorul meu. Tocmai mă pregăteam să îmi dobor „adversarul” când lumina din jurul meu s-a disipat din cauza mamei.

–          Ell! Scumpo! Te rog, nu!

Vocea ei mă calma întotdeauna. Fusese un şoc şi pentru ei să afle că nu au un copil normal. Încă nu eram conştientă total despre ce însemna să fi un archild, dar cu toţii făceam eforturi să aflăm mai multe. Aveam puteri pe care un copil normal nu le are, aveam un creier care rula la capacitate maximă, aveam un corp subţire – cu forme, care nu se îngrăşa niciodată, aveam pielea spre un alb care nu se bronza niciodată. Ochii îmi luminau precum lanternele dacă deveneam nervoasă sau eram sub atac, dintr-o dată. Surprinderea juca un rol important în flexibilitatea corpului meu. Adică puteam să  mă îndoi şi să fac lucruri pe care nimeni nu ar putea să le facă, oricât de mult ar încerca. Puteam să aud ce se întâmplă în jurul meu pe o rază de trei kilometrii şi să simt un miros din partea cealaltă a curţii. Eram un fel de super-mutant, dar care nu ştia exact ce este. Un fel de sticlă sub capacul căreia scrie premiul şi un „sună pentru a afla mai multe detalii”, numai că mie nu îmi lăsase nimeni nici un număr de telefon. Unchiul mamei murise chiar după ce eu mă născusem, lăsându-i mamei doar câteva cuvinte: va fi un copil special, ai grijă de ea! Dar apoi nimic! Nici o referinţă, nici o foaie cu un număr de telefon, nimic. Ce vroia să spună prin „ai grijă de ea”. Ar fi trebuit să zică: „Învaţ-o să aibă grijă de ea, e mai puternică decât toată planeta asta la un loc!” Fir-ar ea să fie de minte, mereu gândeşte mai repede decât aş vrea eu să o facă. M-am întors spre mama atunci şi i-am văzut ochii. Albastrul lor, la fel ca al tatei, mă calma de fiecare dată. Am ales să zâmbesc doar. Am îmbrăţişat-o şi mi-am cerut iertare pentru ceea ce se întâmplase, doar că atunci când nu cunoşti totul despre ce poate să facă corpul tău, e cam nasol să îţi pierzi controlul. I-am sărutat amândoi obrajii şi atunci am auzit bip-ul acela enervant cu care crescusem decât eram de-o şchioapă. Am lăsat să îmi iasă un geamăt nervos şi am trecut pe lângă ea, spre bucătărie. Îmi era foame. Mâncam aproximativ non-stop şi cam tot ce vroiam.

Margaret era deja în bucătărie pregătindu-mi câteva gustări calde. Nici nu ştiu ce erau, doar le-am înfulecat şi ea a chicotit, apoi mi-a văzut privirea enervată şi s-a îndreptat automat părăsind bucătăria. Îmi lăsase pe masa imensă o altă farfurie cu chestii din-alea delicioase şi un pahar cu lapte. Le-am înfulecat pe nerăsuflate, apoi am băut laptele dintr-un voleu. M-am întors pe veranda casei, unde am auzit-o pe mama în spatele curţii spunându-i tatei că trebuie să meargă, altfel vor întârzia la nu ştiu ce conferinţă la Milan, sau aşa ceva. Am răsuflat dezaprobator. După zece minute s-au întors şi mi-au împărtăşit şi mie veştile. Le-am spus că este în regulă. Dacă învăţai ceva folositor din auzitul super-sonic, acela era că nu trebuie niciodată să strici o surpriză sau să te comporţi copilăreşte – aşadar, actoria era o altă plăcere de-a mea. M-am prefăcut surprinsă, i-am îmbrăţişat pe amândoi şi i-am lăsat să plece. Gill, şoferul lor, parcase deja limuzina în faţa casei. Mda, se cam dusese de râpă planul meu „sunt bogată, dar nu chir atât de bogată”. Am închis uşa în urma lor şi am rămas holbată la scările care duceau spre primul etaj. Le-am urcat pe nerăsuflate, după care aproape că am dărâmat uşa dormitorului meu – am menţionat super-putere? – şi m-am aruncat pe pat. Aveam nevoie de câteva ore bune de somn sau aveam să arăt mai groaznic decât de obicei.

Cam asta fusese cu adusul meu aici, mutatul meu aici, totul aici. Începusem anul şovăitor pentru că semestrul era început, iar profesorii aveau impresia că nu o să pot face faţă, dar făceam asta, chiar bine. Îi surprindeam uneori, dar asta îmi făcea plăcere: le vedeam feţele luminându-se şi ochii bulbucându-se! Era o privelişte superbă! Domnul Joshua, profesorul meu de limba engleză, avea impresia că sunt extraterestră. Deşi o spunea sub formă de glumă, mă durea de fiecare dată. La şcoală purtam haine lălâi, mult prea mari pentru corpul meu, părul strâns bine de tot la spate, fără nici un fir care să îmi poposească pe faţă, ochelari mari de vedere şi fără nici un pic de machiaj. Arătam dezgustător din perspectiva oricărui elev din şcoală. Nici măcar tocilarii de până atunci nu arătau atât de dezgustător. Maşina pe care o conduceam era o rablă veche care pornea numai dacă îi dădeai un şut lângă roata din dreapta, nu prea sus, dar nici prea jos. Mereu mă amuza când o parcam în garajul de acasă – asigurându-mă mai întâi că nu m-a văzut nimeni – lângă BMW-ul primit cadou de ziua mea. Nu puteam să conduc BMW-ul la şcoală, ar fi însemnat să îmi deconspir identitatea.

Zilele treceau leneşe, simple, fără incidente, dar undeva în sufletul meu ştiam că urmează mai mult. Ştiam că o să se întâmple ceva groaznic. Pur şi simplu ştiam, iar asta mă îngrozea, nimic grav nu se întâmpla în Clarksville!

_________________________________________

Author: Theo~

Licenced under Theo~!