Capitolul 13

Capitolul 13

Nu există un real căruia să te confesezi pentru că atunci realizezi stupefiat că pendularea sacrului s-a profanat pentru a te face pe tine, un muritor de rând, să realizezi că totul nu este decât o altă iluzie a unei frici inexistente. Reflexia unei suflet te poate înfricoşa sau calma, eu aleg să cred că orice suflet are un colţ pătat de vină şi un altul străpuns de durere.

Poate sunt eu prea morbidă, dar alegerile mele se bazează pe lucruri care poate tu, nu le-ai trăit suficient cât să conştientizezi că fiecare pas este un alt moment pierdut în defavoarea vieţii tale. Un ceas ticăie undeva pentru fiecare, pentru că undeva cineva va ştii când să se oprească din a-ţi mai scrie viaţa, iar asta va însemna un singur lucru: despărţirea ta de lume.

Visezi la un ireal al realităţii şi îţi dai seama că este prea târziu, că ai ajuns mult prea târziu la capătul liniei, că cineva deja ţi-a revendicat premiul, că cineva te-a jignit, dar nu mai poţi repara durerea provocate de cuvinte, pentru că ele dor, şi nu dor doar pentru o zi sau două, dor pentru totdeauna. Cuvintele sunt cele mai folositoare unelte în a răni pe cineva, dacă sunt mânuite de cineva iscusit, de un demon cu chip de înger.

Alergi în acel perimetru pe care ţi l-ai creat singur şi pur şi simplu uiţi de cei care te înconjoară, dar nu o faci pentru că vrei asta, ci pentru că totul s-a dizolvat într-un neant pe care tu nu îl mai poţi proclama drept realitate dură. Îţi dai seama stupefiat şi îngrozit totodată că alegerile pe care le-ai gândit atât de mult erau de fapt întrebări cu mai multe răspunsuri, iar fiecare răspuns era corect doar te conducea pe un drum pe care erai, sau nu, pregătit să îl parcurgi. Aşadar, considerăm că suntem fiinţe apte sau inapte? Suntem fiinţe care gândim sau doar proclamăm că o facem? Ne afundăm în abisuri de rânduri, în informaţii, în intrigi şi acţiuni care – tehnic vorbind – ne depăşesc orice capacitate de a mai vedea lumea la capacităţile ei, de a mai experimenta fiecare lucru chiar dacă ştim deja utilizarea lui.

Ynez se pregătea de atac. Fusese trezită din somnul ei, dar nu pentru că avea nevoie de o nouă aprovizionare cu suflete, ci pentru că cineva foarte deştept căruia îi cedase o parte din Antarctica Veche se gândise că ar fi fost cazul să invoce cel mai puternic demon şi să nu spună despre asta decât atunci când ar fi fost prea târziu.

Se îndrepta de acum foarte nervoasă către locul de unde zarva nu mai înceta.

***

–          Tată? Întrebă sfâşiat Akuma.

–          Credeam că m-ai uitat, fiule, dar mă bucur că ţi-ai amintit.

Cu toţii murmurau în şoc. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Ian îşi duse mâna la gâtul lui Akuma şi îi sfâşie corpul.

–          Avem doar câteva minute până când se va regenera. Da, sunt tatăl lui. Posed corpul lui Ian de când acesta s-a născut. Dar totul a fost cu voia lui. Nu apar decât atunci când lucrurile o iau razna, ca acum de exemplu. Nu am nume, sunt – practic – bunicul tuturor aşa cum Eileen – fiica mea – este mama voastră. Aşa cum Eileen şi Akuma reprezintă întunericul şi lumina, la fel a fost şi la mine. Eu am reprezentat atât lumina cât şi întunericul. Practic, cei doi, nu au fost născuţi de o mamă – eu m-am divizat în întuneric şi lumină deoarece puterea pe care o posedam era mult prea mare. Totuşi, cei doi copii ai mei au avut un termen limită. Aveam să ne întâlnim peste opt sute de milioane de ani şi fiecare ar fi trebuit să îmi spună ce a realizat, iar atunci ar fi primit şi restul de putere a mea. Care este mai mare decât a celor doi la un loc. Numai că, Akuma, a dovedit pentru ultima oară lipsa lui de înţelegere. Aşadar, asta a fost tot.

Vorbele lui Ian erau atât de rapide încât Kevin încă mai întreba în stânga şi în dreapta ceea ce spusese.

De undeva de lângă el o voce plină de durere se ridică. Era Stheno care se regenera de acum.

–          Nu îmi vine să cred, tată. Nu mă aşteptam să…

–          Să nu ai tupeu să îmi vorbeşti, Akuma! Ai distrus această creaţie pentru ultima dată. Ai distrus ceea ce nimeni nu ar fi trebuit să distrugă niciodată. Lumina surorii tale oglindită în lumina sufletelor omenirii. Îmi pare rău, fiule, dar s-a terminat..

Trupul lui Ian se mişcă spre Akuma, dar acesta bară lovitura.

–          Tată, doar nu credeai că dacă eşti invocat de doar două minute poţi să mă distrugi aşa de repede. Corpul pe care îl foloseşti este slăbit. Nu a fost hrănit cum trebuie şi nici nu poate face faţă la toată puterea pe care o pui pe umerii lui. Se va distruge în mai puţin de cincisprezece minute. Murmură sfidătoare vocea lui Akuma, iar tot ceea ce trebuie să fac este să rămân în viaţă exact cincisprezece minute! Iar asta nu este chiar atât de greu.

Akuma dispăru din faţa lui Ian şi se materializă lângă cele patru vrăjitoare. Le smulse capetele lui Charley, Alesia şi Elena de parcă ar fi fost doar nişte păpuşi. Totul se derula atât de repede. O prinse pe Erica de mână şi îşi înfipse ghearele în abdomenul ei. Sângele curgea şiroaie din toate părţile. Nimeni nu mai avea nici măcar timp să spună ceva.

Sarah iscă  de nicăieri o furtună de zăpadă, dar asta nu îl încetini nici măcar un minut pe demonul care se materializă în faţa ei. Se pregătea să îi smulgă inima când o forţă îl puse la pământ. Claire alergă disperată la Erica şi o ţinu la pieptul ei. Nu ştia ce ar trebui să facă, dar durerea acesteia era îngrozitoare.

–          Akuma! Întoarce-te de unde ai venit, copile! Chiar nu vrei să mă enervezi! Şi sunt şi nervoasă, aşa că pleacă dracului de aici şi nu te mai întoarce! Comandă vocea din întuneric.

Cei patru regi surâseră. Ştiau cine este vocea şi mai ştiau şi că nu era bine să te pui cu ea când era de abia trezită.  Ynez merse agale până la Akuma, pe tocurile ei de cincisprezece centimetri, şi îşi şterse mâna de sângele celor patru vrăjitoare care sărise pe ea din greşeală. Când întoarse trupul lui Akuma cu faţa spre ea se înroşi toată.

–          Nu ştiam că astfel de puicuţe au gânduri atât de macabre, spuse perplexă Ynez.

Ynez era regina Antarcticii Vechi şi o arrienă. Pe lângă faptul că trăise destul cum spunea ea, îi plăceau femeile pentru spiritul lor de observaţie şi înţelegerea de care dădeau dovadă uneori. Detesta bărbaţii în schimb.

–          Persoanele de sex masculin din această încăpere pot să dispară. Fetele mă mai gândesc, glumi ea.

Cu toţii priviră încremeniţi cum trupul lui Akuma fusese doborât dintr-o singură mişcare.

–          Ai grijă!! În spatele tău!!! Ai grijă!!! Strigă disperată Sarah!

Dar era mult prea târziu căci Akuma se ridicase cu o forţă uluitoare şi îi zdrobi mâna stângă Reginei de Gheaţă. Apoi o întoarse către el şi vru să îi sfâşie şi restul corpului, dar Kay şi ceilalţi regi săriră pe el. nu numai că era în minoritate, dar Akuma se descotorosi atât de repede de toţi încât oamenii din acel loc nici nu puteau urmări mişcările acestora. Ynez căzu la pământ inconştientă, inaptă de a se mai mişca. Erica se zvârcolea de durere în braţele lui Claire, dar nici măcar puterea acesteia de a purifica nu putea să o ajute pe aceasta din a mai diminua durerea. Era groaznic cum toţi sufereau pentru un suflet. Damon şi Kevin erau acum lângă Ashley şi îi analizau rămăşiţele. Kevin se transformă în lupul argintiu şi strânse într-un singur loc trupul măcelărit al prietenei lor care se sacrificase pentru ei. Le era greu să vadă cum fiinţa care le zâmbea atât de dulce, fiinţa inteligentă, frumoasă, drăgăstoasă care era o dată zăcea acum imobilă pentru totdeauna la picioarele lor. Lacrimile celor doi erau imposibil de grele. Fetele se retrăseseră lângă ei, împreună cu Erica care abia mai respira. Lângă ei se materializă şi Adrianne, mătuşa lui Ashley, care plângea şi ea. Ura să îşi vadă nepoata aşa, ura să îşi vadă singura luminiţă de la capătul tunelului moartă, stinsă, împrăştiată. Cu toţii jeleau ceea ce au iubit o dată: o arrienă transformată în vampir, o prietenă loială, o făptură căreia îi datorau totul.

Adrianne îşi folosi puterile şi o vindecă pe Erica, dar aceasta era slăbită şi era evident că nu îşi va mai putea folosi puterile pentru multă vreme de acum.

Dante şi Leon stăteau la stânga şi la dreapta lui Alistair şi aşteptau noi ordine. Erau amândoi speriaţi de scena la care asistau, dar nu puteau să îşi abandoneze pe cel pe care îl slujeau cu atât de mare considerente.

Alistair le ordonă să creeze o barieră pe tot cuprinsul Antarcticii pentru a nu lăsa ca un dezechilibru de forţe la polul planetei să afecteze oamenii. Dar prin această barieră se sigilau cu toţii înăuntru. Era ultima şansă de a-l distruge pe Akuma, dar şi ultima şansă de a mai pleca.

Cei doi se retraseră şi începură în linişte incantaţiile. Totul avea să fie sigilat pentru totdeauna, omenirea nu avea să ştie despre asta decât atunci când ar fi fost mult prea târziu..

Akuma stătea în centrul peşterii şi aştepta ca un alt nesăbuit să îl atace. Cu toţii îi erau inferiori, chiar şi tatăl său care îşi alesese un trup slăbit şi nepregătit pentru orice, în care să îşi ducă puterea.

Dintr-odată totul se lumină mai mult decât putea oricine să vadă. Cu toţii îşi acoperiră ochii şi aşteptară ca acea lumină să se disipeze. Dar în loc ca aceasta să scadă în intensitate lacrimi începură să curgă asemenea unei ploi de vară. Rece şi caldă în acelaşi timp. Nimeni nu mai înţelegea nimic, dar apoi totul se reduse la un trup care umbla gol şi înconjurat de foarte multă lumină. Ian, care se retrăsese spre spatele peşterii pentru a putea să îşi mai revină pentru un atac final zâmbi. Dante şi Leon erau nederanjaţi, nici nu simţeau ceea ce se întâmpla, Erica stătea încă întinsă în braţele lui Claire. Sarah era lângă Damon şi Kevin aşteptând ca totul să le fie explicat şi lor. Kay, Caesar, Adrianne şi Alistair erau la pământ din cauza durerii. Lumina, oricine ar fi fost ea, îi distrugea puţin câte puţin.

O voce confuză începu:

–          Îmi pare rău regi ai Cercului Închis, dar o dată cu venirea mea existenţa voastră este nesemnificativă. Îmi pare rău, mai ales că v-aţi slujit oamenii cu atât de multă credinţă. Rosti vocea încet, plină de durere.

Cei patru regi mureau puţin câte puţin şi nimeni nu avea ce să facă. Dar Ian creă o barieră specială în jurul lor, luându-şi puterea din incantaţiile celor doi vrăjitori în viaţă: Dante şi Leon. Cei patru regi aveau să moară în mai puţin de zece ore dacă nu li se furniza sânge şi, mai ales, dacă nu aveau să găsească Întunericul cât mai repede. Dar nimeni nu avea cum să îi ajute în această pri9vinţă. Decât să spere.

–          Akuma, bine ai revenit frate, dar cum ai îndrăznit, continuă vocea, să îmi omori copilul şi să crezi că vei putea să îmi distrugi ceilalţi copii ai mei. Nu ai nici un drept, fiul al Întunericului. Te voi pedepsi pentru prostia de care ai dat dovadă. Te-am făcut să crezi că nu mai am putere, că sunt slăbită, dar tot ceea ce am vrut, Akuma dragă, a fost să te aduc aici. Să te distrug eu însumi. Nimeni nu va mai avea puterea să te salveze după ce eu voi termina cu tine! Aşadar, bine ai venit, frate!

Termină Eileen prinzându-l în ghearele ei pe Akuma. Ian le sări în ajutor, dar o ultimă persoană îşi făcu intrarea. Îl doborî pe Ian şi îi bău din sânge. Era Liora.

–          Ian, chiar nu ai învăţat că nu e bine să te pui cu cei mai mari ca tine? Replică încrezută aceasta.

–          Să înţeleg că nu ai auzit ştirile, răspunse enervat de întrerupere Ian. Akuma, ţi-a oferit puterile lui de aceea nu eşti afectată ca ceilalţi, concluzionă acesta, dar ai un dezavantaj! Nu te poţi pune atât cu lumina, cât şi cu întunericul! Bine ai venit creaţie a creaţiei mele! Dar sfârşitul tău a fost creat de tine însăşi! Termină oripilat de fetiţa de doar doisprezece ani care stătea în faţa sa.

O apucă pe Liora de gât şi îi bău tot sângele. Apoi îi turnă în gură două lacrimi.

–          Vampirii mor numai din cauza lacrimilor pure de demon! Îmi pare rău, dar ţi-ai făcut-o cu mâna ta, îi spuse Ian acesteia în timp ce privea cum corpul acesteia devenea dintr-un roz drăguţ un cenuşiu murdar. Apoi muri.

Ian îi aşeză corpul de fetişcană pe o piatră din spatele lor şi se întoarse către cei doi copii ai săi. Lumina ciocnea întunericul, dar întunericul se încăpăţâna. Deşi se afla în minoritate, Akuma încă rezista cu foarte multă tenacitate. Ian îşi luă din nou poziţia de luptă şi sări între amalgamul celor doi. Era o luptă care nu s-ar fi putut termina niciodată. Eileen era motivată de pierderea unei fiinţe pe care o iubise cel mai mult: fiica ei, dar Akuma era motivat de distrugerea fiecărei fiinţe pe care ar fi putut-o întâlni vreodată.

Timpul se scurgea, dar lupta nu dădea semne că s-ar termina. Eileen păşi zdrobită de întuneric într-o parte, dar lovitura directă a lui Akuma fu barată de Ian care îşi protejă copilul.

–          Îmi pare rău, Akuma, dar nu te pot lăsa să îmi distrugi o parte din mine. Akuma, te rog. Opreşte-te acum sau nu te vei mai putea trezi niciodată.

Dar Akuma era orbit de propriul său întuneric. Îi străpunse corpul lui Ian pe nerăsuflate şi apoi se îndreptă spre Eileen.

–          Am aşteptat clipa aceasta încă de când m-am născut, surioar-o, îi spuse acesta.

–          Sper doar că moartea mea îţi va aduce satisfacţia de care ai nevoie, Akuma, căci nimeni, dar absolut nimeni, nu va mai avea cum să moară după ce tu vei termina. Sper că toată viaţa în singurătate este suficient, căci nimeni nu îţi va mai ţine companie, dar vorbele acesteia se pierdură, căci Akuma o lovi cu atât de multă putere încât ar fi putut distruge şi alte douăzeci de planete.

Corpul de lumină a lui Eileen căzu la picioarele acestuia. Un râs isteric se iscă din gura demonului. Cu toţii îşi aşteptau acum moartea, dar ceva se petrecu.. ceva la care nimeni nu se aştepta.

Un alt râs se alătură râsului malefic. Un râs fin, dulce, cristalin. Un râs care ar fi putut să te facă să îşi doreşti să mori din cauza durerii şi a fericirii pe care le exprima. Râsul se apropie şi cu o mână albă îi făcu semn vârcolacului că muşte umărul stâng al lui Akuma. Apoi un fulger, de nicăieri, lovi exact lângă corpul lui Akuma. Un alt val de lumină înconjură trupul acestuia din cauza celor două suflete pereche.

Trupul inconştient al lui Stheno se prăbuşi pe roca rece din interiorul peşterii. Aceeaşi mână îi atinse capul.

–          Te eliberez.. fu tot ceea ce îngână vocea.

Trupul lui Stheno se zvârcoli şi din el ieşi Întunericul. De acum Akuma nu mai avea o formă anume, era doar o umbră în a cărei intensitate de negru se citea nervozitatea că îşi pierduse corpul.

–          Faptul că nu mai ai un corp te face mai slab, Akuma! Sau ar trebui să îşi spun unchiule?