Capitolul 3

Capitolul 3 – Îngerul

The Angel

Aveam încă imaginilea acelea bântuindu-mi sufletul. Nu ştiam ce fuseseră şi nici nu înţelegeam ce aveam de făcut să le îndepărtez, să le spulber.

Mi-am aşezat uşor picioarele pe podeaua rece, aproape că fiecare celulă din corpul meu se trezea în urma acestui contact invizibil. Mâinile mi-au zburat singure către podea atingând-o, simţind-o, parcă era ceva mult prea nou pentru mine. De fapt, nu era. Era ceva familial, era raceala care avusese grijă de mine atâta timp, care se jucase cu mine atâta timp. Dintr-o dată am simţit cum acea singurătate solemnă mă cuprinde din nou, cum picăturile acelea dulci şi sărate izbuceanu iară.

Eram singură în acel salon imens, eram doar eu, fără nimeni, nici măcar doctorul nu mai era lângă mine. Am început să cutreier acel salon în căutarea unei surse mici de lumină, de ceva care mă făcea să mă simt atât de sigură, de bine, chiar dacă o uram înainte. Îmi aminteam bag vorbele bunicii mele, vorbele acelea dure, dar adevărate.

–          Lumina este cel mai oribil lucru, ai înţeles?

–          De ce bunico? Mie îmi place, este atât de albă.

–          Poate că este albă, dar nu contează, este rea. Este rea pentru că arată adevărata înfăţişare a unui om, lumina este rea pentru că te arată celorlalţi exact aşa cum eşti tu.

–          Şi nu e bine?

–          Nu, nu e bine, pentru că lumina alungă pe cei dragi din jurul tău din momentul în care au înţeles ceea ce eşti.

Erau doar fâşii din nişte amintiri uitate. Nu imi puteam auto – induce recăpătarea lor, la fel cum nu puteam să găsesc nici măcar o rază de lumină. Noaptea era cruntă, era rece şi întunecată.

Din greşeală m-am împiedicat de o noptieră din salon, nu vedeam pe unde merg, aşa că era oarecum inevitabil. Simteam cum ceva curge din mine din locul de unde mă lovisem. Am descoperit imediat ce era, era sânge. Am deschis noptiera în speranţa să găsesc ceva pentru a putea domolii puţin  valul de sânge care se revărsa de-a lungul piciorului meu. În schimb am găsit altceva, am găsit ceva ce părea ascuţit, ceva ce putea să îmi taie părul. Am cuprins-o între degetele firave ale mâinii mele drepte şi am încercat. A funcţionat. Eram capabilă să îmi tai părul, să îl aud cum cade uşor pe podea cu un ultim oftat, eram capabilă să mă lepăd de toate acele amintiri nefolositoare din trecutul meu, să pot sa trăiesc doar rpezentul, doar viitorul meu alături de doctor.

–          Alice, Alice, eşti bine?

Vocea doctorului aproape că m-a luat prin surprindere. M-am ridicat uşor după locul de unde zăceam în speranţa să îl văd, dar era imposibil. Nu avea nici o lampă sau ceva după care să îmi dau seama că este el, că se îndreptă sau pleacă de lângă mine.

–          Sunt aici!

–          S-Sânge! T-Te-ai t-tăiat?

–          Da, puţin. La piciorul drept.

–          Şi te-ai şi tuns. Ţi-am spus că îmi place părul tău.

Nu înţelegeam, cum putea să vadă că mi-am tăiat părul dacă nu exista nici o rază de lumină în toată încăperea. De nicăieri, perdelele care acopereau geamurile au căzut. Eram orbită de lumina lunii, de tot ceea ce însemna lumină. Deabia am reuşit să îmi sprijin mâinile de marginile unui pat în speranţa că îmi voi recăpăta puterea de a vedea lucrurile. A durat ceva până să mă acomodez cu lumina aceea bruscă, dar era plăcut. Nu puteam să îl găsesc pe doctor cu privirea, dar îl simţeam în cameră, îi simţeam privirea, respiraţia, totul.

–          Doctore? Unde eşti? Nu te pot vedea.

–          Este mai bine să nu mă vezi, Alice. Crede-mă este mai bine.

–          De ce? Vreau să te văd. Îmi este frică fără tine.

–          Şi îţi va fi şi mai frică cu mine lângă tine. Nu, te rog, înţelege.

–          Doctore, mă bucur că m-ai ales pe mine. Aveam nevoie de o persoană bună şi blândă ca tine.

–          Bună? Blândă? Te înşeli!

Te înşeli! Spusese. Dar oare, chiar mă înşelam? Nu, inima mea era sinceră, era fericită când doctorul era cu mine, era plină de bunătate când el îmi mângâia părul, se simţea minunat la gândul că avea să îl revadă a doua zi.

–          Nu, nu mă înşel. Pot să simt asta. Aici!

Şi i-am arătat inima mea.

–          Cred, cred că pot să văd doctore. Pot să văd viitorul. Pot să îl văd, dar îmi este greu să trec pe lângă el. Îmi este greu să fac legăturile, când, unde, cum se va întâmpla totul.

–          Prostie. Nimeni nu poate vedea viitorul.

–          Ba da, eu pot. Dar vreau să te văd când am să îţi spun.

Am crezut că nu îmi va asculta rugămintea. Dar m-am înşelat. A apărut de nicăieri şi s-a aşezat pe al treilea pat de lângă mine. Nu voia să se apropie chiar dacă nu aveam de gând să îl rănesc.

–          Ştiu ce eşti. Sau cel puţin sper că mi-am dat seama de ceea ce eşti.

Ochii lui au devenit atât de mari, atât de proeminenţi încât aproape că mă răzgândisem în decizia de a-i spune. Dar apoi o rază de melancolie pură i s-a aşternut pe faţa lui albă.

–          Eşti mai mult decât om, eşti altceva, ceva ce vrea şi trăieşte din sânge.

–          D-de unde ştii? N-n-ai cum, este imposibil.

–          Ba nu este, este chiar foarte simplu. Când mi-ai atins părul, am avut o viziune, atunci s-a legat totul. Nu ştiu cum te numeşti, dar ştiu că dincolo de aceste aparenţe se ascunde o inimă de aur, o inimă care trebuie preţuită, căci altfel riscă să se spargă.

Îşi prinsese faţa în mâini ca şi când aceasta risca să se descompună şi să se împrăştie pe podea. Îmi era milă de el, voiam să îl ating şi să îl liniştesc, dar ştiam că încă îmi curge sânge de la genunchi şi că sângele este o otravă dulce pentru el şi nu l-ar refuza indiferent de cine i l-ar oferi. M-am consolat doar cu privitul. Era o scenă dureroasă, iar luna stătea asemenei unui monstru însetat de sânge, la pândă, parcă aşteptând ca totul să se prăbuşească şi să poată lua ce a mai rămas – un suflet pângărit şi un suflet pângărit în devenire.