Capitolul 10

Capitolul 10 – Why Me?

Why Me?

Am coborât scările, fericită, chiar plină de viaţă. M-am dus direct în bucătărie sperâd să găsesc ceva de mâncare. Am deschis uşa încet, strecurându-mi capul pe după ea. Am văzut-o pe doamna J. aşteptându-mă. Am zâmbit şi am intrat afişând un zâmbet imens pe fată. Nu era teatral, era un zâmbet adevărat. Îmi plăcea să mă gândesc că în sfârşit i-am arătat doamnei J. adevăratul meu zâmbet.

Mă aştepta la masa de acolo cu o farfurie plină de clatite englezeşti pe o farfurie. Miroseau aşa de bine că îţi lăsa gura apă.

–          Bună dimineaţa, soare!

Vocea doamnei J. părea la fel de frumoasă ca şi ieri când am vazut-o pentru prima dată. Am continuat să zâmbesc.

–          Bună dimineaţa!

Asta fusese tot ce puteam să răspund. Încă mă simţeam ciudat pentru că i-am povestit, ce i-am povestit aseară. Mi-a observat ezitarea şi ca să mă scutească de explicaţii suplimentare mi-a făcut semn către o altă farfurie, la fel de plină ca şi a ei de – clătite delicioase.

Îmi plăcea doamna J. N-am mai aşteptat pentru o a doua invitaţie, ci le-am luat frumos, aşezandu-le înapoi pe masa unde urma să mâncăm. Am luat prima bucăţică.

Dacă până atunci reuşisem să mă controlez, ei bine, de acum în colo începea calvarul. Erau absolut divine. Nu mă puteam stăpâni să nu mai gust încă o dată şi înca o dată. Erau delicoase! Ce bine că are cine să îmi facă de mâncare!

Doamna Jenkins se uita la mine, aşteptând probabil să îi spun cum sunt! Făcuse nişte ochi mari crezând că nu îmi plac – cum dracului să nu îmi placă? Erau demenţiale. Mi-am ridicat ochii din farfurie privind direct către ea şi cu o mişcare a furculiţei am reuşit să îi desenez o inimiară. Aveam gura plină şi, deci, inaptă să vorbesc. Un zâmbet i-a apărut instantaneu pe fată. Aş fi vrut să zâmbesc şi eu, dar la cât aveam în gură, riscam să îmi cadă pe jos, nu de alta, dar nu eram disponibilă să arunc ceva din bunătăţile acelea.

Terminasem în sfârşit şi eram gata sa îi spun cat de bune au fost când am auzit telefonul. S-a grăbit să răspundă, probabil era fiul ei. Anthony? Parcă.

Atunci mi-am amintit că şi eu trebuia să vorbesc cu cineva. Mi-am luat telefonul mobil şi i-am făcut semn doamnei J. că merg până pe verandă. M-a aprobat din cap, probabil era atentă la discuţie. Am mers încet către verandă, încercând să nu mă pierd. Nu prea îmi aminteam pe unde trebuia să o iau, dar cu chiu cu vai am reuşit să o descopăr. Numai că din verandă, ieşeai intr-o peluză gigantică, plină de flori multi-colore şi chiar cu un mic iaz în mijloc. Parcă eram în interiorul revistei “Casa Mea” aşa mă simţeam aici. Nu mai văzusem aşa ceva decât în filme. Mi-am scuturat capul, ca să reuşesc să îmi pun gândurile în ordine. Am reuşit repede, concentrându-mă pe contactele din telefon decât la frumuseţea de mai departe. Am găsit în sfârşit ce căutam.

Domnul Anthony

718-997-3300

Mi se părea că l-am mai auzit undeva, dar nu îmi aduceam aminte unde. În fine, am format aşteptând să răspundă. El era directorul adjunct de la Colegiul Queens. Aici fusesem acceptată. Am apăsat apelare. Am aşteptat până când a intrat robotul.

“Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului 718-997-3300, pentru a vă înregistra mesajul aşteptaţi semnalul sonor ~ beep”

–          Bună ziua, domnule Anthony! Sunt Jessie Carter, sunt programată la dumneavoastră astăzi la ora 12:00 AM. Voiam să vorbesc cu dumneavoastră. Se pare că sunteţi ocupat, o să revin mai târziu. Voiam să vă sun personal, nu prin intermediul secretarei demneavoastră. La revedere, Jessie!

Mă enerva faptul că trebuia să aştept. Oricum mai aveam doar o ora şi jumătate şi ne vedeam. Am aşteptat-o pe doamna J. să termine de vorbit la telefon, după care i-am cerut câteva indicaţii ca să ajung la facultate. Când a auzit de Colegiul Queens a rămas surprinsă pentru un moment, apoi a început să râda. Nu inţelegeam de ce. Era un colegiu prost sau ce?

–          Jessie! Tu eşti acea Jessie?

–          Poftim?

–          Colegiul. Queens. Cum îl cheamă pe director?

Râdea aşa de tare încat deabia a reuşit să mă intrebe.

–          Anthony? De ce?

–          E fiul meu Jessie! Cu el vorbeam acum. Este director acolo, dar predă şi un curs. Mi-a spus că are o întâlnire cu cineva care a fost admis tocmai din România, iar eu i-am spus că şi eu am pe cineva din Romania care stă la mine acasă. Am crezut că e doar o coincidenţă de nume când mi-a spus că o cheamă Jessie, atât reusea să îşi amintească. Doamne nu îmi vine să cred! O sa îi spun să fie drăguţ cu tine, căci altfel mă supăr.

Aştepta probabil să spun ceva, dar eram muta de uimire. Dintre toate colegiile din New York cum dracului am nimerit eu tocmai la ăsta?? Eram şocată. Am reuşit totuşi să îngan un “Wow, cine ar fi crezut!” şi am rugat-o să îmi dea informaţiile necesare pentru a ajunge acolo, ca să nu întârzii la întalnirea cu direc.. – fiul ei. A început să râdă, dar a insistat să mă conducă ea.

De ce eu?

Corectata de: Gaby!
Multumim Gaby!