Capitolul 31


Capitolul 31 – Your Blood Like Ice

Let's Just Talk About It

În timpul de cinci minute şofam nebuneşte pe străzile aglomerate ale New Yorkului a trebuit să trec pe lângă un autobuz. Cred că era mai degrabă un fel de autocar, căci copii din interior păreau destul de bine pregătiţi pentru o eventuală excursie. Şi chiar atunci s-a întâmplat! Un puşti a scos capul pe geam şi a vomat pe parbrizul meu!!!!!!!

Pe maşina mea? Puştiu’ voia să moară?

Aproape că am făcut infarct! Pe maşinuţa mea, cineva chiar a îndrăznit că îmi pângărească maşinuţa.

Uitasem complet de Gran, iar când m-am uitat în dreapta mea aproape că am făcut infarct a doua oara în zece minute. Era albă la faţă, pesemne că nu agrea astfel de istorisiri. Am luat rapid din torpedo câteva şerveţele şi aproape că am lovit un Audi în încercarea mea nebunească de a fi la locul potrivit în momentul potrivit.

Restul drumului s-a desfăşurat într-o linişte perfectă. Doar claxoane şi depăşind viteza legală, scăpându-mă puţin de monotonie. Tot nu îmi venea a crede. Când am oprit în faţa barului aproape că am făcut un drift numai de nervi. Am întors maşina la nouăzeci de grade, doar pentru o simplă parcare paralelă.

Am scos-o mai mult pe braţe pe Gran din maşină, iar când am dat nas în nas cu paznicul i-am pasat-o lui. Printre cuvinte scuipate despre sănătatea doamnei J. am reuşit să reţin că îl chema Morris, sau ceva de genul acesta, neimportant oricum. Domnul Garcia mă aştepta cu un zâmbet uriaş pe buze, veşti bune în sfârşit, dar când a văzut-o pe doamna Jenkins aproape leşinată ne-a ajutat şi el să o cărăm până în biroul lui. Am reuşit să o mai aduc în fire cu puţin spirt, şi un pahar de apă cu zahar. Eram bună la asta, ce să mai.

Domnul Garcia şi-a cerut scuze dacă din cauză lui (timpul era prea scurt să ajung la el doar în cinci minute) s-a întâmplat ca doamna Jenkins să leşine. L-am cînvins cu chiu cu vai că nu din cauza lui s-a întâmplat totul, aşa că i-am povestit de puştiul idiot şi de manevrele mele haotice de a ajunge la destinaţie ca să am grijă de ea, chiar dacă viteza şi driftul nu i-au făcut mai bine decât era.

–          Aşa, pe lângă astea, ce s-a întâmplat? Ce voiaţi să îmi spuneţi?

–          Păi, oficial eşti angajată aici!

–          Dar cum..? Şi vârsta mea..

–          Rezolvat! Aici ai acte false care îţi permit să munceşti aici. Ţi-am făcut buletin, certificat de naştere, licenţă de şofer şi noul tău ecuson demonstrând că lucrezi aici.

–          Vorbiţi serios? Adică…acte false? Cât trebuie să vă dau pe ele?

–          Nimic, le-am făcut pentru că eşti o persoană de care am nevoie neapărat.

–          Wow…adică…wow… mulţumesc, cred.

Wow… aveam douăzeci şi trei de ani mai nou şi un salariu de două mii!!! Cineva acolo sus mă iubeşte!

Mi-am luat noile acte şi am mers să văd cum se mai simte doamna J., nu eram sigură dacă ar trebui să îi adresez vreun cuvânt, căci în mare parte din vina mea se întâmplase totul. Şofatul meu nebunesc şi tot tacâmul…

Dar din fericire Grann, se simţea mult mai bine, iar asta m-a făcut şi pe mine să mă simt mai bine. O iubeam pe fiinţa aceasta, era un înger care mi se arătase şi care avusese grijă de mine de când ajunsese în New York.

Am plecat de la bar cu multe plecăciuni, rămânând să mă întorc acolo peste două zile, adică vineri. Era prima mea tură şi nu ştiam cum avea să decurgă totul.

Când am ajuns acasă am dat nas în nas cu Anthony. Exact omul pe care voiam să îl evit cât mai mult.

–          Aaa, bună domnule director, ce mai faceţi?

–          Jessie, termină-te! Nu mă lua cu atfel de chestii ştii foarte bine de ce sunt aici şi mai ales, vreau să vorbim!

–          Ştiu. Două secunde totuşi să o aşezăm pe Grann undeva, căci nu se simte foarte bine.

–          Mama? Ce a păţit? Unde e?

–          Aici fiule, nu îţi face griji, sunt bine.  Jessie a avut grijă de mine şi totul va fi bine.

–          Eşti sigură?

–          Da nu îţi face griji, te rog acum, poţi vorbi liniştit cu Jessie. Nu va fi nici o problemă.

Eram oarecum fericită că puteam să clarific lucrurile cu Anthony, dar nu ştiam ce ar trebui să îi spun, în mare pentru că acum eram oarecum a lui Caleb şi în a doua parte, pentru că el era directorul la naiba.

–          Anthony, uite, îmi pare rău că am plecat aşa. Eram bulversată bine? Chiar am vrut să te sun să clarificăm lucrurile, dar nu am ştiut cum ar trebui să încep…

Dar Anthony al meu nu mă asculta. Mă strângea în braţe de parcă nu mă mai văzuse de o sută de ani.

–          Anthony, nu..pot…să..respir.

–          Ah, scuză-mă! Dar mi-am făcut atâtea griji, înţelegi? Ai dispărut pur şi simplu, la telefon nu răspundeai, maşina ţi-ai lăsat-o în faţa complexului, tot ce am în cercat să fac pentru a da de tine a fost în zadar.

–          Ştiu, şi îmi pare rău, crede-mă.

–          Jessie, uite, ştiu că nu există un noi dar poţi măcar să te gândeşti la sănătatea mea mintală înainte să mai faci astfel de lucruri? Aproape că am ajuns la un sanatoriu de îngrijorare.

–          Te cred, dar ţi-am spus… nu am putut să mai vorbesc cu tine după toate lucrurile acelea. Adică, am făcut sex pentru numele lui Dumnezeu! Şi eşti viitorul meu director, am să te văd aproape în fiecare zi… o să trebuiască să te evit, eşti conştient de asta?

Ridicasem tonul şi asta numai pentru faptul că nu mai puteam să îmi controlez glasul. Aveam nervi, nu contestam asta, dar nici nu puteam să dau bir cu fugiţii pentru totdeauna, cineva trebuia să facă ceva să clarifice situaţia asta până la urmă. Nu eram un copil de cinci ani care să nu îşi dea seama de ceea ce face.

–          Da, sunt! Şi îmi pare rău, nu am vrut să se ajungă la asta, dar…

–          Nici un dar. Cineva trebuie să fie adultul în toată tărăşenia asta.  Iar eu îmi asum rolul.

Îl pufnise râsul. La fel şi pe mine.

–          Ok, să trăiţi şefa!

Era un copil. Omul acesta mă exaspera. Un alt şir de râsete, l-am susţinut până am ajuns în bucătărie, iar acolo.. surpriză. Caleb stătea la o ceaşcă de ceai cu Grann. La asta nu mă aşteptasem. Dar trebuia să clarific situaţia şi aici, presupun.

Chiar trebuia?

–          Oh, bună Caleb! Ce faci?

Dar nu l-am lăsat să răspundă căci i-am plantat un sărut micuţ pe obraz. Se simţea stânjenit, vorbeam de şeful lui în această ecuaţie.

–          Eu, cred că am puţină treabă în grădină, a murmurat Grann.

–          Aaa, cred că e cazul să vă ajut doamnă Jenkins. Se scuză alarmat puţin Caleb. Dar unde credea că pleacă?

–          Tu domnule, aşează-te. Trebuie să vorbim! Toţi trei.

–          Bine… cred.

–          Să începem. Nu vreau să se creadă nimic despre relaţia mea cu viitorul meu profesor, probabil. Şi Anthony, nu trebuie să îmi arunci remarci de genul: cu el de ce şi cu mine nu, pentru că meseria ta implică mult mai mult decât câteva ore predate la şcoală, meseria ta este să ai grijă de studenţi / studente, nu să le bagi în patul tău. La fel merge şi la Caleb, de ce nu, doar că el, ei bine, după ce termină orele este practic deconectat de şcoală, nu trebui să o ia acasă. Asta mi-ar mai lipsi.

–          Înţeleg, murmură Anthony, dar totuşi e puţin ciudat nu crezi? Adică o să fie profesorul tău..

–          Iar eu o să lucrez într-un bar. Unde e problema?

–          Tu să faci ce? săriră amândoi ca arşi.

–          O să lucrez într-un bar. Mi-am aruncat noile acte pe masă şi am început să le arunc priviri ucigaşe. Trădătorul de Caleb, el ştia şi totuşi juca teatru mai bine decât mă aşteptam.

–          Nu, poţi, să, faci, asta!

–          Scrie undeva chestia asta? Nu prea cred, domnule director. Din câte îmi amintesc eu, şi crede-mă că am citit regulamentul universităţii voastre de mii de ori, nu pomenea nicăieri nimic de interzicerea studenţilor de a avea o slujbă şi nici ce fel de slujbă, nu era precizată. Aşa că te rog. Termină-te!

–          Dar..

–          Nici un dar! Şi cu asta am terminat! Încă un lucru totuşi. Vreau să ştii că mama ta este în siguranţă cu mine. Nu am de gând să fac nimic ce ar putea să o deranjeze, şi astfel îţi cer acordul de a rămâne în continuare în casa ei şi de a îmi permite să rămân aici până, eventual, voi găsi bani şi îmi voi cumpăra o locuinţă. Dacă te deranjează, te rog spune-mi!

–          Nu mă deranjează, este casa mamei şi ea decide cine stă sau nu aici. Nu eu. Şi nu cred că ar fi de acord să te dau afară, pentru că, aşa cum a zis şi ea, viaţa ei s-a schimbat mult de când ai venit tu.

Awwww, doamna Jenkins merita pupată de mii de ori pentru afirmaţia asta!

–          O să ţin minte asta şi o să îi mulţumesc cu prima ocazie.

Restul după amiezii trecu în linişte, Anthony plecă după câteva minute după ce ne certaserăm luând drept scuză faptul că are de terminat nişte documente pentru şcoală. Ei ce spuneam?

Era ora opt când Caleb a vrut să plece. Dar cine a spus că eu vreau ca el să plece? L-am luat de mână şi ne-am retras în spatele casei, pe micuţa peluză a doamnei Jenkins. Nu era întuneric, dar soarele se pregătea de somn. I-am luat mâna într-a mea şi cu faţa în pământ mi-am cerut scuze pentru purtarea mea. Nu voiam să sune aşa de… prietena isterică îşi face apariţia conversaţia noastră, dar nici nu m-am putut abţine, şi, ca de obicei, m-a înţeles. Îmi plăcea Caleb. Nu îmi plăcea pentru că era perfect, îmi plăcea pentru că mă înţelegea. Eram fericită cu el, eram… eu cu el. Şi asta nu mă speria cum ar fi făcut-o în trecut, ci, din contră, mă făcea să mă eliberez pentru prima dată. Am stat aşa, privindu-ne unul pe celălalt până când Grann ne-a invitat la cină. Nici Grann, nu a fost încântată de ideea de a-l lăsa pe Caleb să plece, căci îi plăcea de el, iar asta se vede pe faţa ei, aşa că i-a făcut oferta să doarmă la noi în camera de oaspeţi. Aproape că mi-a căzut furculiţa din mână când am auzit propunerea, dar nu de nervi sau surpriză, ci de fericire. Mă simţeam bine să ştiu că ea chiar îl agrea pe Caleb şi nu avea nimic împotriva noastră. Eram puţin cam tăcută, pentru că realizasem, stupefiată, că numai eu vorbisem de o relaţie între mine şi el… aproape că m-au apucat lacrimile numai la gândul că el nu simte nimic pentru mine, iar eu, copil prost ca de obicei, m-am lăsat trasă în capcana dragostei fără să gândesc de zece ori înainte. Poate eram doar un copil până la urmă, poate că nu eram aşa de matură precum mă credeam şi, o dată şi o dată, tot o să cad rău de tot. Mă înspăimânta să ştiu că inima mea se topise, şi eram vulnerabilă… dar am riscat.

Când în sfârşit ajunsesem în camera mea, am realizat că nu îi adresasem lui Caleb o vorbă aproape toată ziua. Mă simţeam – idioată?

Am aprins leneşă laptopul după care am căutat ceva interesant pe câteva site-uri din România. Nimic interesant, se pare. Am răspuns la câteva mail-uri disperate de la Mihaela şi câteva de la foşti colegi. Îmi urau cu toţii multă baftă la noua facultate şi multe succese. Le-am răspuns şi lor, în câteva rânduri, explicându-le că nu am timp şi de aceea răspund atât de greu. Cel mai mult am vorbit cu Mihaela. Îmi era dor de ea şi de sfaturile ei, nereuşite, în dragoste. Totul părea mai uşor atunci când tastam rapid şi explicându-i tot ce se întâmplase. Era puţin ciudat că realizez că nu vorbeam tocmai cu o persoană de lângă mine, care probabil ar putea să îmi dea un sfat imediat, dar am acceptat realitatea. Ea fusese cea mai bună prietenă a mea şi merita să ştie tot ce se întâmplase şi tot ea va rămâne cea mai bună prietenă a mea. Mi-a plăcut să îmi dau seama că nu totul este aşa de frumos şi nici că totul ţi se cuvine. Nu mi se cuveneau multe, dar aveam de gând să lupt până când aveau de gând şi ele, la rândul lor, să mi se cuvină. Până la urmă în viaţă nu mai despre asta este vorba. Trebuie să ştii când să taci şi să vorbeşti şi când să fii pregătită pentru următorul pas. Nu toate se întâmplă aşa cum ar trebui şi nici toate nu sunt lucruri pe care le poţi afla imediat, viaţa este o persoană foarte ciudată, este o fiinţă care fără să îţi dai seama se joacă cu tine şi cu destinul tău. Nu vei ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, dar vei ştii totdeauna un lucru, viaţa te ceartă cu un scop, iar acela este ca tu să fii pregătit data viitoare.

Un ciocănit scurt, mă trezise din reveria mea. Am răspuns puţin încurcată, de parcă tocmai plânsesem ore în şir şi nu voiam ca cineva să afle.

–          Hei, scuze dacă deranjez…

–          Nu, e OK! Intră.

Era Caleb. Probabil voia să îmi distrugă şi ultima speranţă prin care îmi dovedea că el nu mă iubeşte deloc!

–          Umm, uite voiam să vorbim puţin. Despre noi.

–          Da, ştiu! Spune-mi!

–          Nu prea ştiu cu ce ar trebui să încep. Adică eu sunt profesor, iar tu, cel mai probabil, ai să fii eleva mea.  Vreau doar să ştiu răspunsul la o întrebare.

–          Sigur, te ascult.

–          Te deranjează asta?

–          Asta?

–          Eu şi cu tine, relaţia profesor – elevă.

–          Nu, nu mă deranjează, deşi ar fi puţin cam ciudat la şcoală, dar în rest îmi place. Şi, Caleb, înţeleg dacă nu vrei să fii cu mine, datorită eventualelor complicaţii care o să apară, dar nu vreau ca asta să te împiedice în luarea unei decizii. Eu deja am luat deciziile pe care le consider bune.

–          Iar acelea ar fi?

–          Orice decizie ai lua tu, eu o voi respecta. Asta este una dintre ele. Restul sunt pentru mai târziu.

Vedeam în ochii lui că era puţin frustrat în legătură cu ceva, dar nu îmi dădeam seama ce ar trebui să fac. Aşa că am aşteptat. Voiam să ştiu răspunsul lui cât mai repede.

Se pare că răspunsul meu venise mai devreme decât mă aşteptasem.

Sărutul lui Caleb mă lăsa fără respiraţie cu fiecare minut cu care se prelungea.  Era perfect, topindu-mă în acelaşi timp. Nu ştiam dacă puteam să mai gândesc mult având în vedere circumstanţele, dar cu toate acestea mintea mea era de acord să accept fericirea cu toată fiinţa mea.

–          Jessie, eşti sigură că odată ce am început acest joc nu mai poţi scăpa?

–          Joc? Numeşti asta joc? Ar trebui să mă supăr? Am întrebat eu cu un aer fals de superioritate.

–          Glumeam, doar că, te iubesc, Jessie, mult. Şi nu ştiu dacă am să pot să îţi dau drumul vreodată.

–          Dar nici nu ceream asta. M-am smiorcăit eu.

Restul nopţii am petrecut-o în braţele lui, dormind şi bucurându-mă de fericire. Era un sentiment profund să ştii că cineva chiar ţine la tine. Nu ştiam cât de adevărate erau vorbele lui, dar voiam să le cred cu toată fiinţa mea. Voiam să le cred, tocmai pentru că erau vorbe care mă încălzeau şi mă făceau să mă simt bine.

A doua zi de dimineaţă, aproape că am făcut infarct. Doamna Jenkins stătea în pragul camerei mele, nu ştiu de cât timp, cu gura căscată.

–          Nu este ceea ce credeţi, orice ar fi acel lucru, am bâjbâit eu.

–          Nici măcar că voi doi sunteţi împreună? S-a pisicit ea. Era fenomenală femeia aceasta.

–          Ba da, asta puteţi să credeţi, am răspuns eu roşind.

–          Ştiam eu! Vă stă bine împreună. A început să chicotească şi a plecat la bucătărie cred.

Somnorosul meu nou prieten tocmai se trezea. Se vedea că nu este genul de persoană matinală, aşa că am început să chicotesc.

–          Ce e atât de amuzant? A întrebat el încă cu ochii închişi.

–          Nimic. Am răspuns eu şi l-am sărutat de dimineaţă.

–          Dacă aşa au de gând să fie toate dimineţile de acum încolo, le accept cu cea mai mare plăcere, a murmurat el pe sub sărutul meu.

–          Nu te-a învăţat nimeni că nu e frumos să vorbeşti în timp ce săruţi pe cineva?

Eram atât de fericire, încât eram sigură că orice tentativă de a mă mişca ar fi rezultat cu mine rupându-mă în mii de bucăţele, căci crăpam de fericire. Eram, probabil, cea mai fericită fiinţă din lume şi îmi plăcea sentimentul!


Hello Girls,

Scuzati eventualele greseli pentru ca tocmai l-am terminat de scris si am vrut sa vi-l arat si voua!Sper ca v-a placut!

Rate & Comment!

Theo~

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s