Capitolul 14

14 – Stop F*ckin’ My Mind

Stop F*ckin' My Mind

După masă, am mers iară în sufrageria în care vorbisem pentru prima dată. Doamna J. o fi observat probabil faţa mea, aşa că a sugerat să ne mutăm în grădină. Era cald şi bine, îmi plăcea. Ne-am aşezat pe şezlong-urile de acolo şi am început să aşteptăm.

Nu ştiu cum am făcut, dar probabil eram mult prea obosită ca să mai pot spune ceva aşa că am adormit.

Am visat că eram din nou în avion şi că tata era bine. L-am visat pe AJ şi am încercat să dau o semnificaţie numelui lui. M-am tot gandit la mii şi mii de nume care să se potrivească. Toate mi se păreau ciudate, cu exceptia unuia singur – Anthony Jenkins. Mi se părea că nu poate fi doar o coincidenţă aşa că am început să compar ce îmi aduceam aminte despre misteriosul AJ., cu directorul. Mi-am dat seama că oricât de mult mă holbasem în avion la misteriosul meu coleg, nu eram capabilă să îmi mai amintesc nimic din trăsăturile sale. Un singur lucru îmi aminteam – culoarea ochilor săi ciocolatii – negrii. Şi directorul Anthony avea ochii ciocolatii – negrii, dar duritatea din ei şi puterea lor nu te lăsau să îti imaginezi mai blânzi decât atât. Tot restul visului ochii aceia m-au bântuit. Se modificau de la blanzi la duri, din nou şi din nou.

În visul meu a apărut şi o femeie. Mă tot striga, dar nu întelegeam ce spune.

–          Jessie! Jessie!

Am făcut ochii mari; era doamna J.

–          Da?

–          Telefonul! Nu răspunzi?

–          Telefonul? Ce telefon?

–          Telefonul tău mobil, e pe sub tine cred, nu l-am putut gasi. Ridică-te şi răspunde, poate e mama.

–          Mama!

Atât am reuşit să tip. M-am ridicat instantaneu şi am luat telefonul după şezlong. Am rămas o secundă locului neînţelegănd, parcă era mama. Era cineva necunoscut, nu îl aveam în agendă. L-am închis, nu aveam chef să răspund la nişte farse. M-am aşezat din nou la locul meu, aşteptând. Voiam să ştiu ce mai e acasă, dar mama nu îmi răspundea, aşa că m-am aţezat din nou confortabil. Abia aţipisem  căci iară am auzit soneria aceea enervantă. M-am ridicat şi am scos telefonul din blugi. Era acelaşi număr de mai devreme.

Am răspuns.

–          Esti suparată? De ce răspunzi aşa de greu?

Era o voce de bărbat, suna atât de armonios, atât de plăcut, nu îmi dădeam seama unde o mai auzisem. Am răspuns un pic iritată.

–          Pot să te ajut?

–          Da, poţi. Ce zici de o ieşire în club în seara asta?

–          Ar fi interesant – daca aş ştii cu cine vorbesc.

Vocea mea lăsa de dorit. Era inexpresivă, ba chiar batjocoritoare într-un fel.

–          Hmm… Să înteleg că ţi-a furat altcineva inima deja?

–          Poftim?

–          Sunt eu, AJ.

–          AJ.? Scuză-mă. Nu cunosc nici un AJ. Oh! Stai! Cunosc un necunoscut care mă hărţuieşte, făcând rost, nu ştiu de unde mama naibii, de adresa mea de e-mail, de numărul meu de telefon, mai am puţin şi poate dacă mă intorc poate te găsesc şi la uşă. Lucrezi la FBI? Sau CIA? Şi eu nu ştiu?

–          Foarte glumeată. Am înţeles, probleme în familie. Atunci mai vorbim. Pup, BabyCake.

–          Cum mi-ai spu.-

Mi-a închis. Da, şi mie îmi pare bine de telefon. Ahhh! Îl urasc.

–          Cine era?

Uitasem complet de doamna J.

–          Nimeni! Nu e vorba că nu vreau să vă spun, ci chiar nu ştiu cine era.

–          OK! Vrei să mergi în camera ta? Poţi dormi liniştită acolo.

Ahh! Cât de bună era, o iubeam pe fiinţa asta.

–          Mulţumesc, dar nu mulţumesc. Aştept totuşi să mai sune mama şi dacă mă închid în cameră s-ar putea să adorm şi să nu aud telefonul.

–          Oricum, nici aici nu îl auzi.

Am început să râd – adevărat. Dar era mai bine decât să fiu singură. Nu voiam să dau ochii cu ea acum, m-ar fi făcut să plâng. Am clătinat din cap în semn că nu vreau să plec de acolo şi m-am aşezat la loc. Nu au trecut două minute căci iară a sunat telefonul. De data asta eram exasperată.

–          Ce dracu nu înţelegi? Nu vreau să vorbesc cu tine!

–          Bine.. Nu oi şti eu engleză la perfecţie, dar asta am înţeles! Pa!

Căcat! Era mama!

–          Nu!!! Stai!! Nu era pentru tine. Îmi pare rău, doar că mă tot sună cineva pe care nu îl cunosc. Îl tot rog să mă lase în pace, dar degeaba, credeam că e el. Îmi pare rău. Te rog iartă-mă.

–          În fine! Tot supărată pe tine rămân până când nu îţi revizuieşti comportamentul, eu nu am trimis acolo o tărancă, ci o fată de societate înaltă.

–          Ştiu mamă şi îmi pare rău. Acum, tata ce face? E mai bine?

–          Da, l-au scos de la terapie intensivă şi e mult mai bine, cred că mâine îl externează, astăzi îl mai ţin doar pentru nişte teste.

–          Mai bine veniţi aici. Nu îmi plac spitalele alea jegoase de la noi, daca se îmbolnăveşte şi mai rău?

–          Doamne Fereste! Dar, nu. Nu venim. Nu avem suficienţi bani şi în plus nu avem unde să stăm.

–          Ba da. Aveţi. Cu mine, de fapt cu doamna Jenkins.

Mi-am aruncat privirea rugătoare către doamna J.. Cu toate că nu a înţeles ce îi ceream a probat încet din cap.Femeia asta era gata sî işi dea şi viaţa pentru mine.

–          Nici nu mă gândesc! În plus se simte mai bine. Te mai ţin la curent. Pa!

–          Stai! Nu poţi să mă laşi în po.-

Mi-a închis. Da, mamă. Şi eu te iubesc.

–          Ei?? Ce a spus? E mai bine?

Cine? Aaa…tata? Nu ştiu…poate!

–          Da e mai bine! Mama a fost cam sumară la detalii. Am rugat-o să vină aici, dar a refuzat. Voiam să vă rog să îi primiti şi pe ei aici pentru puţin timp.

–          Da, sigur! Nici o problemă. Când?

–          Nu mai este nevoie. Nu vor. Aşa e mama, încapatanată. Presupun că de la ea am moştenit asta.

–          Stai liniştită! Totul o să fie bine.

Da! Când?? Mama nu vorbeşte cu mine, tata e la spital, eu ce dracu mai caut aici?