Capitolul 07


Capitolul 7 – Oh.My.God

Oh.My.God

Oh.My.God

Am coborât uşor treptele parcă temându-mă ca nu cumva prăjiturele acelea de scorţişoară să îmi facă un dans al dorinţei. Probabil aveam o faţă decupata din filmele alea de groază, de nici măcar nu poţi deschide degetele ca să vezi ce se mai întâmplă. Într-un final am reuşit. Ajunsesem. Totuşi, punând piciorul pe ultima treaptă, am reuşit să calc pe ultima mea convingere că nu pot mânca mai mult de trei. Ajunsesem în sfârşit în sufragerie. Doamna Jenkins mă aştepta cu un zâmbet atât de cald de ţi se tăia răsuflarea. Era perfectă acolo pe canapea, parcă întreaga casă se modela după ea, parcă era un tablou pictat de Leonardo, decât realitatea.

Realitatea mi s-a tăiat în momentul când am început să văd prăjiturelele şi să salivez. Simţeam apa în gură şi probabil că dacă aş fi spus un singur cuvânt apa  mi s-ar fi prelins încet-încet din colţurile gurii. M-am abţinut să fac vreun comentariu şi m-am îndreptat tăcută spre măsuţă, defapt spre canapea, ochii nu mi se dezlipeau de măsuţă. M-am aşezat, iar doamna J. văzându-mi probabil expresia m-a invitat să iau una.

Bine zis. Una. Am gândit eu repede în timp ce mâna mi se îndrepta sacadat către obiectul dorinţei mele. Am reuşit într-un final să iau una, jurându-mi că altă nu mai văd. Am luat imediat şi o ceaşca de ceai, pentru a putea să mai scad din intensitatea dorinţei. Ceaiul era de mentă, iar prajiturelele… Minunăţia nu poate fi descrisă decât ca un deşert ale cărui limite sunt prea greu de definit. Prăjiturelele acelea erau mortale. Am reuşit totuşi să mă opresc la a doua.

–          Doamnă Jenkins – am spus eu timidă – Cum a fost viaţă dumneavoastră?

–          Bună întrebarea micuţă Jessie.

–                    Îmi place cum sună  “micuta Jessie”.

Chiar îmi plăcea.

Hmm. Cu ce să încep? O să încerc să încep cu începutul, chiar dacă începutul meu a însemnat sfârşitul altcuiva. Vezi tu, micuţă Jessie, când m-am născut eu mama mea a murit. Acesta a fost ultimul ei sacrificiu adus lui Dumnezeu – eu. Numele meu – Joan – înseamnă “binecuvantarea Domnului”. Toată viaţa şi-a trăit-o cu frica lui Lui şi tot timpul a încercat să fie bună şi dreaptă cu toată lumea. Ajuta săracii, vindeca boli, avea grijă de copii abandonaţi. Deşi avea o viaţă curată şi plină, Dumnezeu i-a trimis o încercare, numai că ea nu a reuşit să o treacă. El i-a trimis un bărbat. Un bărbat chipeş, blond cu ochii albaştrii, un englez de viţă nobilă. Cine ar fi rezistat unei asemenea tentaţii? A cucerit-o şi a lăsat-o însărcinată cu mine. Mama a plâns mult timp după plecarea lui. De atunci nu se mai putea întoarce la nimic, pentru că renunţase la tot pentru el. Renunţase la toată credinţa ei în El şi la tot ce crease El pentru ea. Dumnezeu se îndrăgostise de ea, numai că ea a pângărit totul cu un muritor. El s-a înfuriat şi a îmbolnăvit-o, făcând-o astfel atât de vulnerabilă şi atât de fragilă încât aducerea mea pe lume a reprezentat ultimul ei ţel. După naştere am fost luată în grijă de maicile de la biserica Sfânta Maria. Eu nu m-am născut în New York, ci în Mexic. Am trăit o viaţă decentă până la şaptesprezece ani când am înţeles că Dumnezeu nu mă iubeşte. Am decis să plec, să îmi văd de viaţă, să călătoresc, să văd lucruri nemaivăzute până atunci, să visez cu ochii deschişi şi să nu fiu mustrată pentru asta. Voiam să fiu liberă. Maica Stareţă Soledad mi-a dat binecuvântarea ei. O data scăpată m-am lăsat furată de lume. Mă îndrăgostisem de ea. Eram mică şi proastă -scuză-mi expresia- într-o lume mare şi profitoare. Nu aveam bani, nu aveam mâncare, nu aveam nimic. În iarna care a urmat am continuat să veghez străzile, să cerşesc şi să mă menţin în viaţă. Era foarte greu. Nimeni nu îmi dădea nimic. Câteva luni de zile am trăit doar cu apa şi o chiflă furată de ici de colo. Până într-o zi când Dumnezeu m-a pedepsit şi pe mine. Mi-a trimis în cale un bărbat bine, blond cu ochii ca de ciocolată. O ciocolată mai caldă decât laptele, mai caldă decât orice. Ochii lui m-au cucerit instantaneu. Oamenii sunt nişte fiinţe jalnice, iar tot ce nu pot avea îi cheamă. Îl chema Charles Jenkins. Era înalt şi bogat. Ne-am întâlnit pe stradă, când din greşeală am dat peste el. Îmi era atât de frig încât nici nu mai vedeam pe unde merg. El, ca un gentleman m-a prins de mâini, aşteptând până când echilibrul meu recăpăta noi puteri, numai că echilibrul meu se lăsa aşteptat. Mă îmbolnăvisem de foame şi nu mai puteam merge sau gândi coerent. M-a ridicat la pieptul său cald şi m-a purtat aşa până când am ajuns în camera sa. Stătea la un hotel foarte scump, tot ce îmi amintesc sunt draperiile purpurii care îmi plăceau atât de mult.

M-am trezit abia după trei zile în care dormisem non-stop. Eram odihnita, dar înfometată. M-am ridicat din patul plin de mătase şi am observat canapeaua răvăşita, pesemne că el dormise acolo. Cât de bun era. Omul acela, cel care mă salvase mi se ştersese cu totul din memorie, nu îmi mai puteam aduce aminte nimic de el, am încercat să îmi aduc aminte măcar ceva, o frântură din faţă lui, dar degeaba. Un lucru era sigur. Trebuia să îi plătesc iară eu n-aveam nici un ban. Trebuia să mă mărit cu el ca să îl pot face fericit. Aşa gândeam atunci. Apoi valuri de frica m-au izbit. Ce s-ar fi întâmplat dacă era urât, hidos, transfigurat? I-aş mai fi fost la fel de recunoscătoare ca atunci când ar fi fost frumos? Decisesem că oricare mi-ar fi fost soarta, Dumnezeu oricum nu mă iubea, iar eu a nimănui nu puteam rămâne pe veci. Apoi o altă idee mi-a străfulgerat mintea. Dacă era însurat? Dacă nu reuşeam nici atunci să scap din fortăreaţa pe care mi-o crease El? Chiar nu avea nici un pic de milă pentru mine? Am mers ca o fantomă prin casă, îngândurata, până când deschizând singura uşă din camera aceea am dat peste un hol mic, cu alte două uşi. Una era baia, iar cealaltă era bucătăria. Am intrat direct în bucătărie, unde l-am găsit pe el stând la geam şi fumând. Parcă era un înger care tocmai coborâse din Rai să mă ducă în Iad. Era ireal. M-am apropiat uşor de el, fixându-mi privirea pe spatele său, pe buclele sale aurii, pe cămaşa lui, pe pantalonii lui, pe fiecare detaliu care mi se părea că nu se potriveşte în lumea aceasta. Am vrut să văd dacă este real aşa că am întins mâna atingându-i uşor părul. Mangâindu-l încet pe spate, urmărindu-i fiecare tremur sub cămaşă, fiecare gest pe care îl făcea. Dintr-o data s-a întors către mine. Chipul său era mult mai perfect acum. Ochii lui de ciocolată mă topeau şi pe mine. Părul său de aur îi încadra o faţă albă ca de marmură ; genele  lungi  pline de graţie  mă priveau. Am încercat să las  privirea în jos, dar eram  într-o închisoare din care nu poţi scăpa decât dacă ai fost cuminte cel puţin nouăzeci la sută din timpul petrecut acolo, iar eu nu fusesem cuminte. M-a prins de mijloc şi m-a sărutat. Buzele sale peste ale mele erau ca şi cum un câmp de trandafiri s-ar fi întâlnit cu un câmp veştejit şi fără vlagă, dar sărutul său a trezit în mine o pasiune sălbatică. M-am lăsat purtată de val şi am ajuns să facem dragoste.  A fost una  dintre cele mai magice nopţi ale mele. Eram nouă în viaţa pe care mi-o arăta el, aşa că mi-a fost greu  mă  mişc a doua zi. După câteva săptămâni de amor nebun a decis să mă ceară in căsătorie. Avea douăzeci şi  trei de ani, iar eu optsprezece – tocmai ce  împlinisem. Am acceptat imediat  nu a durat mult până când am auzit cuvintele magice “vă declar  soţ şi soţie.”. După paisprezece ani de zile  care ne pierduserăm orice speranţă  de a avea vreun copil, ne-a luminat  Anthony. Era un copil cuminte, care nu plângea niciodată. Când s-a născut Anthony, Charles s-a îmbolnăvit. A făcut cancer.

O lacrimă îi coborî de-a lungul obrazului Doamnei J. Povestea ei mă înlacrimase şi pe mine. Şi îmi luase şi gândul de la prăjituri aşa ca am îndemnat-o să continue. Pe de o parte, pentru că eram nerăbdătoare, pe de altă parte pentru că voiam să scap de prăjiturile alea. O să mă bântuie la noapte – JUR. Nu sunt nesimţita faţă de poveste, numai că prăjiturile alea erau droguri curate.

Doamnă J. nu s-a împotrivit, ci a continuat mai departe cu un aer resemnat.

–          După naştere, la câteva luni, Charles a aflat că are cancer. Vestea a fost oribilă. La început am crezut că Dumnezeu încă mă mai urăşte, dar apoi mi-am dat seama că trăisem paisprezece ani fericiţi fără nici măcar o singură ceartă. Fără nici măcar un singur conflict. Îl iubeam şi mă iubea cum nu se mai întâlnise până atunci. Când am împlinit treizeci şi patru de ani, Charles a murit. Chiar de ziua mea. Anthony urma să implinesca doi anişori peste o luna. Am fost devastaţi, cel puţin eu; Anthony a fost prea mic ca să realizeze. Din acel moment nu m-am ocupat decât de fiul meu. Charles a fost bogat aşa că toată averea lui mi-a revenit mie, altfel nu ştiu ce m-aş fi făcut. Acum fiul meu este profesor universitar şi se descurcă excelent. Nu poţi spune că am fost vreo mamă denaturată, din contra, ţineam la Anthony ca la ochii din cap. Asta este povestea mea. Tot ceea ce vezi sunt vechi amintiri, casa fusese o paragină dar Anthony a insistat să o redecorăm pentru mine. Acum poţi crede ce vrei.

–          Doamnă J., povestea dumneavoastră este impresionantă. Îmi pare aşa de rău.

–          Să nu îţi pară micuţă Jessie. Toţi avem în viaţă suişuri şi coborâşuri, numai că viaţa mea s-a limitat în a pierde doi oameni foarte importanţi mie. După ce am crescut am început să o întreb pe maica stareţă dacă eu nu am părinţi. Mi-a spus de mama mea că a murit şi că tatăl meu este un nelegiuitor. Oricum nu l-am cunoscut niciodată. Probabil nici n-a ştiut de existenţa mea, iar dacă a ştiut nu l-a interesat.

–                    Nu spuneţi asta!

Vocea îmi era ingatuita, ca şi cum şuvoaie de lacrimi stăteau să iasă la suprafaţă. Mi-am muşcat buza şi mi-am înghiţit lacrimile. Nu îmi plăcea când eram văzută aşa; reprezenta un punct vulnerabil.

– Dar tu, micuţă Jessie? Care e povestea ta?

Corectată de: Corinna!

Mulţumim Corina!

One thought on “Capitolul 07

  1. wow.trebuie sa spun ca am ramas inpresionata.E o mare diferenta fata de capitolele anterioare.Imi place mult cum ai scris capitolul asta

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s