Capitolul XI

Capitolul XI

„Nu există un adevăr general valabil, există mai multe minciuni care adunate fac ca totul să pară adevărat..”

Priveam speriată spre Leon, aşteptând parcă să pufnească în râs şi să îmi zică despre idioata de mine care a uitat că astăzi era probabil întâi Aprilie.

Dar privirea de pe faţa lui mă făcea să îmi dau seama că ori trecusem de ziua aia, ori nici nu venise încă. La dracu cu tot ce s-a întâmplat!

Am păşit nesigură, încet, pe sub tavanul care ameninţa să mi se spargă în cap, până în bucătărie. Mama stătea la masă citind dintr-un ziar şi verificându-şi mail-ul în acelaşi timp, iar Alexander – unicul şi cel mai învârstă om pe care îl cunoscusem, spăla podelele pentru că mama – cu siguranţă ea – vărsase pe jos ceaşca de cafea!

–          Mamă! Am strigat eu ameninţător, Alexander, ridică-te! Nu îţi permit să speli podelele. Te rog, ridică-te şi iartă-mă! Am dat să mă aşez în genunchi şi să îl ajut, dar el s-a ridicat şi m-a luat în braţe – mai repede decât credeam – şi mi-a şoptit că e o uşurare să fiu acasă. I-am sărutat obrajii după care m-am întors către mama. Scotea flăcări pe nări. Uitasem de ea!

Nu uitasem de ea, dar ce puteam să fac? Îl pusese pe Alexander Sergei să spele podele, normal că îi luam lui apărarea şi nu săream în braţele ei ţopăind de fericire!

–          Şi mie mi-a fost dor de tine, scumpo! Dar cred că ar trebui să dai nişte explicaţii… mi-a spus mama pe un ton care emana la fel de multă căldură precum un gheţar de la Polul Nord.

Mama fusese mereu plină de căldură şi fericire, mereu alături de mine, mereu acolo când aveam nevoie de cineva sau ceva pe care să strâng în braţe, a fost susţinătorul meu, a fost exact ce am avut nevoie. Şi acum? Nu îmi venea să cred că este exact aceeaşi fiinţă care mă crescuse. După care m-a lovit ideea care îmi alergase prin cap până atunci. Era altceva când vorbeam cu ea la telefon pentru că nu putea să îi vadă pe cei doi, nu putea să înţeleagă prin ce treceam eu cu ei aici, nu putea să creadă că trăiesc cu Istoria de mână în fiecare zi. Apoi am observat sub ziarul ei hârtia cu ştampila şcolii. Să fiu a naibii! Uitasem de şcoală! Tindeam să uit de prea multe lucruri în ultimul timp, iar asta îmi displăcea enorm.

–          Mamă, am început eu, ştiu de ce eşti aici şi îmi pare rău. Alexander, Leon, vă rog. Vă voi contacta mai târziu! Mi-am întors privirile îngheţate către ei, iar ei au înţeles. Nu era momentul în care să aibă de a face cu mine. Le părea rău de mama! Ha! Trădătorii!

–          Da Majestate! Ne vom întoarce! La revedere doamnă Castle!

Şi s-au evaporat! Superb! Absolut superb! Tocmai se folosiseră de teleportare pentru a ieşi din bucătăria mea!

Faţa mamei era de acum sculptată în gheaţă, de parcă nici nu observase că cei doi plecaseră pocnind din degete şi nu pe uşa din faţă la fel cum ar face orice om normal. Dar cine spunea că noi suntem normali? Am chicotit puţin, dar mi-am compus faţa foarte rapid o dată ce am întâlnit privirea mamei. Era unul din acele momente în care urma să se pună pe un plâns isteric şi să mă întrebe tot felul de prostii. Am aşteptat să aibă căderea nervoasă, dar parcă se încăpăţâna să nu mai vină!

–          Am vorbit cu secretara unchiului tău!

Nu spusese decât şase cuvinte nenorocite şi lumea mea deja se învârtea de douăzeci de ori mai tare decât o făcuse până atunci. Sentimente de neîncredere, vinovăţie, frică, adevăr, mister, ură mi s-au înghesuit în corp dând la o parte orice barieră de a mea de a le ţine la distanţă! Se întâmpla, aveam să aflu ceea ce nu vroiam să aflu niciodată: cum am să mor. Tot timpul crezusem că eram pregătită să îmi înfrunt moartea, să zâmbesc şi să o aştept ca pe ceva normal, natural, ceva împotriva căruia nu aveam cum să mă opun. Am închis ochii, iar valul următor de cuvinte mi-au lovit creierul cu o viteză năucitoare!

–          A descoperit un seif secret de care nu ştiuse până atunci. Nu are un cod pentru el, îi ştie doar locaţia! M-am gândit că poate fi legat de tine aşa că am fost să îl văd, dar nu mai era acolo unde ar fi trebuit să fie. În schimb era un om al străzii acolo aşteptându-mă. A spus că ştia că voi veni, că Daniels l-a rugat să stea acolo până când aveam să venim una din noi două. Mi-a lăsat asta.

Mi-a întins un plic nedesfăcut, vechi, mânjit de maioneză şi ketchup. Nu ştiam ce era înăuntrul lui, dar ştiam ce deschidea: poarta către propriul meu Iad. Mama se aştepta să îl iau, să îmi accept soarta şi să nu comentez nimic, dar nu puteam să fac asta! Cum să pot! Erau oameni, persoane care promiseseră să mă ajute, fiinţe pe care le iubeam, la care ţineam, pe care le preţuiam. Nu puteam să stau doar şi să aştept să văd toată chestia asta cum se transformă într-o reţetă faimoasă de cenuşă de Ellea!

Am făcut ce ce am ştiut că trebuie să fac, ce am crezut că e bine să fac: am fugit! Am plecat lăsând-o pe mama acolo, lăsând totul în urma mea. Alergam nebuneşte pe străzile din Clarksville. Plecasem de parcă în casa mea se instalase cea mai periculoasă boală din lume. Nu puteam să fac nimic. Eram legată de mâini, de picioare, de tot.

Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji de parcă încercam să câştig o competiţie. Două perechi de mâini s-au încolăcit în jurul meu. Vanilia şi ciocolata invadând canalele mele olfactive, iar vocea caldă a lui Alex făcând tot posibilul să mă liniştească. Mă durea tot corpul, dar nu de la alergat, ci din cauza faptului că privisem o lovitură atât de grea. Moartea mea se apropia cu paşi repezi, iar eu nu puteam să fac nimic pentru a mă împotrivi.

Am plâns până când am adormit. Mă contopisem cu inconştienţa pentru că era mai bine decât să continui să primesc palme de la realitate. Eram distrusă de doar câteva cuvinte.

Trebuia să fac ceva! Chiar trebuia, dar acum.. nu puteam decât să dorm şi să plâng…

Când m-am trezit eram în patul meu. Alex mă privea şi îmi tot dădea părul pe după urechi. Mi-a sărutat fruntea după care mi-a şoptit cu o voce răguşită şi plină de durere, un „bună dimineaţa”. Nu ştiam cât de bună este, ştiam doar că încă mă durea, foarte tare. Nu puteam să nu îmi imaginez cum va fi după ce nu voi mai alerga. Pe fotoliu stătea Leon, iar din dulapul meu cu haine a ieşit Mich. Olivia stătea cu spatele la fereastră, concentrându-şi toată energia spre mine. Privirile lor s-au intersectat cu ale mele, pe rând, încet, cu calmitate şi calculate. Aflaseră.

–          Ce v-a spus? Am pufnit eu.

–          Totul, a şoptit Alex. Nu puteam să te lăsăm acolo şi ar fi însemnat să mă bat cu Leon pe chestia „la care dintre noi să te ducem acasă”, dar apoi ne-am decis că vei fi mai bine aici. Ne-a lăsat să intrăm, să te aducem aici şi apoi să îi explicăm totul. Ne-a spus şi ea totul, apoi a plecat. Credea că ea e de vină pentru durerea provocată ţie. Ţi-a lăsat plicul şi situaţia cu absenţele de la şcoală lângă frigider, zicea că o să ştii tu ce să faci cu ele.

Nu l-am lăsat să continue. Mă durea să îl aud că îmi rănisem mama într-un fel sau altul. Trebuia să fac ceva, dar în mare parte nu aveam ce. Plecase. Puteam să merg după ea, să o aduc înapoi, dar cu ce folos? Aveam să o implic într-o luptă care îmi aparţinea mie şi numai mie, ea trebuia să trăiască, să fie fericită, să continue să îl iubească pe tata şi să îşi amintească de mine ca fiind fiica care i-a făcut fericiţi până la un moment dat.

Am luat telefonul de pe noptieră şi am sunat-o pe mama. A intrat căsuţa vocală şi am lăsat un mesaj scurt care ştiam că o va lămuri.

–          Nu am uitat cine mi-a dat viaţă, iar acea fiinţă nu mă va răni niciodată! Te iubesc.

Era destul, căci un alt val de lacrimi mi-a acaparat ochii şi apoi treptat, treptat obrajii. O iubeam pe mama, dar nu puteam să o ţin aproape de mine oricât de mult aş fi încercat să fac asta. Ar fi însemnat să o expun unor riscuri foarte mari. Am încercat să îmi amintesc o imagine cu ea de când eram mai mică, dar îmi era imposibil să îmi accesez memoria. Nu puteam să îmi amintesc nimic despre copilăria mea. Am intrat în panică, dar de îndată ce m-am ridicat de pe pat am început să urlu. O durere îngrozitoare mi-a acaparat creierul, iar eu nu am putut să fac nimic – decât să mă prăbuşesc la podea şi să îmi simt trupul acaparat de spasme.

Era chinuitor şi îngrozitor să nu îmi pot controla corpul. Încercam din răsputeri să reuşesc mă ridic, să îmi ordon mintal să îmi revin, dar nu puteam! Eram pur şi simplu prinsă în dansul acela de spasme îngrozitoare.

Braţele lui Alex şi ale lui Leon încercau să mă ţină într-un loc, dar pur şi simplu nu puteau. M-am calmat abia după câteva minute bune în care nu am putut să fac altceva decât să urlu.

Respiram cu greutate când Margaret a intrat în cameră cu o tavă plină cu mâncare. Nici nu mai ştiam de când nu mai mâncasem cu adevărat, dar simţeam mirosul de pui la grătar gata să mă doboare. Mi-am pus mâinile la gură şi într-o clipă eram deasupra veceului din baie dându-mi stomacul afară. O făcusem lată, rău de tot!

Nu ştiam ce era în neregulă cu mine, dar ce ştiam mă alarma până peste puteri. Mai mult am dormi, iar când mă trezeam strângeam şi mai tare mâna lui Alex care se împreunase cu a mea, reuşind să ronţăi din când în când un covrig şi să mai beau puţină apă. Spre seară m-am dezmeticit în legătură cu situaţia mea.

Ştiam ce trebuia să fac şi ştiam cum trebuia să încep. Eram a Lui, deci trebuia să mă duc în casa Lui pentru a reuşi să îmi dau seama ce urma să se întâmple. Am reuşit să mă îmbrac singură şi să îl târăsc pe Alex după mine, dar nici el nu era tocmai în formă maximă. Avusese grijă de mine tot timpul fără să doarmă şi fără să mănânce.

–          Alex, cred că mă voi descurca, îl pot lua pe Leon cu mine. Sunt sigură că nu se va supăra.

I-am sărutat obrazul drept şi am inhalat mirosul lui dulce de ciocolată. Nu a protestat, ceea ce mi-a confirmat faptul că era foarte obosit.

Am reuşit să ajung singură până în garaj, iar acolo era deja Leon. A urcat în BMW şi a aşteptat până când şi eu eram pe locul din dreapta. Se purta rece cu mine. Îl rănisem, înţelegeam, dar răceala lui se manifesta mai mult ca o răceală pe care o oferi cuiva care a reuşit să îţi ocupe locul la un concurs foarte important, sau unei persoane pe care ai încercat să o aduci de partea ta pentru că ţi-ar fi ieşit un profit mult mai frumos aşa. Nu îi înţelegeam răceala, dar am dat vina pe interpretarea incorectă din cauza stării în care mă aflam. Eram slăbită şi fără niciun fel de ajutor. Urma să fiu un ocean de cenuşă, dar deja nu îmi mai păsa, deja începeam să îmi dau seama că urma să fiu un ocean de cenuşă care s-a sacrificat pentru omenire şi nu a supravieţuit din egoism! Meritam să mor fericită, iar fericirea nu o găseam decât dacă puteam în sfârşit să mă eliberez.

Am ajuns la biserica din oraş şi l-am rugat să mă aştepte afară. Aveam nevoie de asta, dar aveam nevoie să fiu singură. Era târziu, nu ştiam dacă va mai fi cineva, dacă va fi închis sau dacă voi fi dată afară pentru că orele de vizite s-au terminat.

Din fericire preotul mai era încă acolo. Se pregătea să plece, dar când m-a văzut şi după ce a înţeles că aveam neapărată nevoie să vorbesc cu El, mi-a acordat câteva minute. I-am mulţumit şi m-am aşezat pe una din băncile din lemn lustruite şi pregătite pentru o slujbă la care să participe tot oraşul. Mi-am ridicat capul spre crucea imensă care trona încăperea, dar nici măcar prezenţa ei impunătoare nu m-a făcut să simt ceea ce vroiam să simt.

Am răsuflat de parcă ştiam că nu avea nici un rost să fiu aici, când vocea caldă a preotului mi-a şoptit că Dumnezeu poate fi găsit numai atunci când vrea, dar ne ascultă de fiecare dată.

I-am mulţumit şi am început să Îi spun. Îmi pierdeam memoria, bucăţică cu bucăţică îmi dispărea fiecare amintire pe care o aveam. Nu ştiam ce era în seiful lăsat de unchiul meu şi nu ştiam cum ar fi trebuit să reacţionez, ce ar fi trebuit să fac. Dacă nu eram destul de puternică? Am început să tuşesc, încercând din răsputeri să îmi ascund tusea cu ajutorul mâinilor puse strâns peste gură, dar în momentul în care mi-am eliberat gura am observat lichidul roşu şi cald de pe mâinile mele. Am stat şi l-am privit. Pur şi simplu mi-am privit sângele. Răspunsul nu aveam să îl găsesc aici, răspunsul era în mine. Eu eram răspunsul.

________________________________________________________

Autor: Theo~

All Rights Reserved

Licenced under Theo~