Capitolul 5

Capitolul 5 – Kill My Soul

–           Nu, nu fă asta te rog. N-nu m-mai p-pot r-respira.

Cuvintele îmi scăpau ştrangulate, puterea mea de concentrare fiind de mult pierdută într-un abis al refulării şi al distorsionării continue. Mă simţeam asemea unui marinar fermecat de cântecul dulce al unei sirene, numai că această sirenă nu v-a apuca să ucidă viaţa unei biet nevinovat marinar, ci va fi ea însăşi devorată.

Am reuşit să îmi ţin mintea ocupata şi să fug, deşi era conştient de puterea de care aveam nevoie, şi totuşi o găsisem.

Fugeam prin pădurea de lângă azil ca un nebun căruia inima îi fusese scoasă, spintecată şi apoi aruncată, dar care nu mai avea raţiunea. Aerul rece îmi umplea plămânii, îmi scotea mirosul acela dulce din gât. Când mi-l aminteam un tremurat nervos îmi acapara gâtul, mârâiam la mine însumi sau la idioţenia mea? Nu eram în stare să îmi răspund. Am schimbat traiectoria nord-est cu cea de sud-vest, reîntorcându-mă la călăul cu părul negru şi cu pielea ca de marmură.

Înainte de a intra în propria-mi cameră mortuară, am recitit cerinţele familiei sale. Voia să fie moartă, nu le mai păsa de ea, de nimic. Am observat că semnasem cu două săptămâni în urmă hârtiile prin care eram de caord cu executarea ei. Data execuţiei era trecută lângă cea a înscrierii la acest azil. Aceeaşi dată.

M-am cutremurat la propria mea idioţenie. Acceptasem moartea unui necunoscut, fără ca măcar să încerc să văd cine va fi. Fără ca măcar să îmi pese. Am realizat setea mea prostească pentru sânge, ştiam că este o necesitate, dar acum realizasem că de fapt tânjeam după asta. Mi-am impus să renunţ la sângele uman pentru ea, poate nu va ştii niciodată, dar nu îmi păsa, simţeam că va fi totul bine.

M-am reîntors în camera aceea, unde îngerul meu zăcea răpus de răceala îngheţată a încăperii.

~To Be Continued~