Capitolul 25

Caiptolul 25

Capitolul 25 – Rehab

Pur şi simplu rătăceam pe străzile acelea foarte aglomerate cu A.J. în spatele meu. Îmi făcusem un plan legat de ceea ce îi voi spune, dar nu eram prea sigură dacă v-a funcţiona. Mi-am parcat maşina şi am coborât lent ca şi cum de mişcările mele depinde întreaga omenire.

Aş fi vrut să îi sar la gât şi să îi spun că îmi pare rău, dar în loc de asta mi-am pus masca pe care o uram atât de mult.

Se îndrepta către mine, cu păşi temători parcă dându-mi de înţeles că ştia ce vreau.

Mi-am ridicat privirea inexpresivă către faţa lui. L-am lăsat să îmi citească ochii goi pentru un moment după care am început să îi spun ce aveam de spus.

Am început prin a-i dezvălui faptul că sunt de gheaţă, că nu simt nimic pentru el şi pentru nimeni altcineva.

Aşteptam să îl văd suferind ca să îl pot hrăni pe El.

Dar nu se întâmpla nimic. Nu înţelegeam. Am refuzat să cred că numai sunt în stare de nimic şi am continuat.

Voiam să îi spun că nu e adevărat, dar nu puteam, îi era foame, voia ură, supărare, voia ceea ce îi puteam oferi cu un simplu „nu”.

Am continuat să îi vorbesc, gol. Să îi înşirui cuvinte neîmbrăcate, să îi rostesc numele cu scârbă, să pronunţ fiecare cuvânt cu o superioritate apăsătoare.

Ştiam ca nu va rezista, ştiam asta pentru că nimeni nu putea să suporte prea mult.

Aşteptam să îmi întoarcă spatele, să mă părăsească şi să nu îmi mai vorbească niciodată. Atât îmi doream, să mă scutească de prostia de a mai vorbi minciuni.

A vrut să plece, l-am mai privit o dată cu ochii aceia atât de goi, atât de dureros de goi şi am aşteptat.

Când am văzut că a plecat am închis ochii şi mi-am frecat tâmplele. O făcusem şi pe asta, dar de ce mă simţeam atât de goală şi eu?

Nu îmi promisese ca mă va lasă în pace? Că va pleca? Că va uita de existenţa mea? Voiam răspunsuri, dar voiam să pot să mă descarc, altfel riscam să fac o cădere.

Am urcat în maşină şi am plecat în trombă. Am setat unde vreau să ajung şi am urmat instrucţiunile GPS-ului. Părea un model scump, nu prea îmi păsa, nu voiam decât liniştea cuvenită.

Simţeam cum îmi absoarbe şi ultima picătură de viaţă, cum se prelinge fiecare vis şi fiecare speranţa afară din mine.

Era atât de dureros. Atât de al dracului de dureros.

*

Am oprit maşina şi am intrat într-un supermarket. Mi-am cumpărat cinci pachete de ţigări şi ceva dulciuri. Avea să fie o noapte lungă.

Când am ajuns acasă, i-am zâmbit doamnei J., am vorbit cu ea, am mâncat sau cel puţin am tăiat mâncarea, nu ştiu dacă a ajuns şi în gură, am urcat în cameră mea şi am căzut pe pat.

Era moale, comfortabil. Aş fi vrut să pot să dorm, dar de fiecare dată vedeam expresia lui A.J., atât de sigur că mint la început, apoi puţin câte puţin a început să se îndoiască şi în final a cedat.

Am deschis geamul şi am început să fumez.

Ştiam că ceea ce fac nu este bine, încercam să mă controlez dar era zadarnic. Nu puteam să îmi mai simt mâinile, picioarele, nimic.

Am crezut că am murit, dar a doua zi de dimineaţă când m-am trezit mi-am dat seama de ce reactionasem aşa.

Nu mâncasem nimic din acele dulciuri, doar fumasem şi încă foarte mult. Terminasem trei pachete şi mai aveam opt ţigări în al patrulea.

Îmi venea să mă bat singură pentru cât de nesăbuită fusesem, dar nu puteam să mai fac nimic. Mă simţeam ca un melc care numai poate ieşi din cochilie.

Am încercat să mă ridic de pe pat, măcar ajunsesem până la pat, dar m-am trezit că tot ceea ce pot să fac este să scot un geamăt.

Mă dureau toate. Oase, muşchi, totul.

Adormisem cu geamul deschis, iar vocea îmi era spartă de la atâta fumat. Ştiu sigur că nu plânsesem, îmi interzisesem cu hotărâre să fac asta. Şi reuşisem, nu varsasem nici o singură lacrimă.

Nu aveam de gând să îi ofer satisfacţie, la fel cum nu doream să mă despart de A.J.

Era ciudat să mă gândesc la noi ca la un cuplu având în vedere că noi sigur nu eram aşa ceva. Doar ne sărutaserăm, nimic mai mult.

Nu mi se pare ceva normal că după ce săruţi o persoană e ca şi cum a-i fi declarat că stai cu el, îmi plăcea să fiu întrebată dacă vreau ceva sau nu. Nu să mi se ia drept răspuns un sărut. Suntem oameni, avem capacitatea de a vrobi de a ne exprima liber gândurile, sentimentele, nevoile.

Fusesem mereu adepta discuţiilor libere, discuţiilor fără nici un rezultat, în care nu trebuia decât să vorbeşti, să vorbeşti şi să vorbeşti, pentru că după acele discuţii mă simţeam liberă, cu o mică greutate luată de pe umeri.

Îmi plăcea să fac asta destul de rar, pentru că după fiecare discuţie cădeam într-un fel de mod de gândire care putea dura şi câteva luni de la ultima discuţie. De asta oamenii aveau impresia că sunt tăcută, că nu îmi place să vorbesc. Dar erau doar adevăruri false.

După ce am ieşit de la duş am continuat să îmi verific mail-urile şi să observ cu stupoare că Mihaela nu mă uitase. Îmi trimisese în jur de zece e-mail-uri în care mă dăduse dispărută. Am încercat să îi scriu câteva rânduri să o liniştesc.

Aveam impresia ca tot ce scriu se transpune undeva în spaţiu şi timp şi că eu sunt prinsă într-o sferă în care gândurile mele erau controlate. Mi-am dat seama că intrasem pe modul „autosave emotions”. M-a pufnit râsul. Pentru prima data în acea dimineaţă mi-am auzit râsul. Era deplorabil. Nu voiam să mai ies din casă până când nu mi se remedia puţin vocea, altfel riscăm un întreg interogatoriu de la doamna J.

Am comandat de pe net nişte medicamente pentru gât şi câteva spray-uri pentru cameră; duhnea a tutun.

*

Speram că vor ajunge curând aşa că m-am pregătit spiritual pentru o viitoare conversaţie fără sfârşit cu doamna J., dar mai întâi aveam de sunat pe cineva. Am apăsat tasta de apelare rapidă şi am aşteptat să îmi răspundă.

–          Hello mami! Ce faci?

–                    Jessie, tu eşti?

Era tata. Aproape mi-au dat lacrimile.

–          Hei, tati, ce faci? Îmi este atât de dor de tine. Cum îţi mai este? Eşti bine? Îţi iei medicamentele?

–          Bună scumpa mea. Da, sunt mai bine, îmi este chiar foarte bine. Acum două minute am fost afară şi chiar aveam de gând să te sun dacă tu nu te mai gândeai şi la noi.

–          Îmi pare rău, tati. Dar mi-a fost greu să vă sun zilele astea pentru că m-am simţit puţin rău. Nu ştiu ce am păţit, probabil am prins vreun virus ceva. Dar acum sunt bine. Mi-am comandat nişte medicamente şi aştept să sosească.

–          Da, am sesizat eu o voce mai răguşită. Ai grijă să nu păţeşti ceva mai rău. Ok?

–          Da, să trăiţi! Dar lasă-mă pe mine, spune-mi dacă tu eşti bine, dacă pot să te ajut cu ceva.

–                    N-ai cu ce scumpa mea. Eu sunt bine, ţi-am spus, mama e la fel de bine. E cam stânjenită când o întreb ce face afară, cred ca nu îi place la ţara, dar se străduieşte de dragul meu. Dar să nu îi spui.

Am început amândoi să râdem, ca şi cum ceea ce îmi spunea era cea mai tare glumă. Dar nu mă puteam stăpâni când îi auzeam glasul. Voiam acel râs, voiam să îmi aline durerea mea.

–                    Tati, l-am cunoscut pe director. Este foarte de treabă. M-a ajutat să mă integrez. Şi nu o să îţi vină să crezi, dar stau cu mama lui. Adică doamna Jenkins este mama directorului. Îţi vine să crezi? E ca şi cum mi-aş fi dorit asta.

–          Hmm, e puţin ciudat. Dar e bine atâta timp cât nimeni nu vă cere despăgubiri.

–          Despăgubiri?

–          Păi ai pilă la şcoală.

M-a pufnit râsul. Doamneeee…

–          Taaati, ştii că nu îmi place să crezi că învăţ pe spinarea altora.

–          Glumeam şi eu.

–          Mă bucur că eşti bine, atât voiam să ştiu. M-am simţit atât de rău că nu am fost lângă tine cât timp ai fost în spital si…

–          Ştttt! Să nu aud. Ce-a fost a fost.

–          Te iubesc!

–          Şi eu draga mea, şi eu.

–          O să vă sun şi mâine. Să îi spui mamei că am sunat, nu vreau să creadă că am uitat-o. OK? Să nu uiţi, da?

–          Da, da, da..

–                    Promiţi?

Am întrebat eu sceptică, aveam nevoie de confirmarea asta, altfel riscam să uite.

–          Da, doamnă. Altceva?

–          Nimic. Te pup tati! Mai vorbim.

–                    Şi eu te pup.

Îmi era aşa de dor de el.

Am continuat să îmi caut ceva de făcut, dar se pare că nu era nimic interesant de făcut. Până la urmă am coborât, trebuia să dau ochii cu doamna J. o data şi o data.

Bucătăria mirosea divin, a tarte cred. Am impresia că atunci mi-am dat seamă şi de faptul că îmi era foame.

–                    Vreau şi eu! Îmi este foame.

Am dat buzna în bucătărie ţipând, nu îmi păsa ce credea, atâta timp cât îmi primeam delicioasele alea tarte.

A trebuit să mă opresc. Nu se putea, de ce? Aici? Acum?

Corectat de: Corinna!

Multumim Corinna!