Timp rămas

 

Cât timp a mai trecut? Câte zile? Câţi ani? Câte minute?

Îmi amintesc când plecai aşa, fără niciun răspuns, fără nicio schiţare de gest, iar apoi apăreai din neant şi mă vindecai. De parcă toate visele alea nenorocite de dinainte să te întorci erau doar nişte fantasme ale căror nume nu le puteam pronunţa.

Apoi s-a întâmplat ceva. Apoi am început să alergăm. Cot la cot cu timpul, plesniţi peste faţă de viaţă şi apoi legaţi de mâini şi de picioare de necruţarea reîntoarcerii timpului pierdut. Eram doar noi, zdrobiţi de fiecare secundă care trecea. Îţi urlam să te întorci, dar îmi răspundeai cu atât de multă linişte încât urlam şi mai tare.

Mai conteaza?

Nu cred.

Eram sfâşiată din şapte mii de părţi distincte pe care le puteam numi separat. Lipsa ta îmi făcea asta. Mă făcea să mă gândesc la atât de multe lucruri. Apoi te reîntorceai. Şi uitam că până atunci avusesem timp. Şi alergam din nou. Nici nu mai ştiam dacă unul împotriva celuilalt sau poate unul din pricina celuilalt. Doar alergam sfâşiaţi de timp.

Uitam să apreciem un minut. Ce poţi să faci în el oricum? Nimic. Eşti nimic în acele 60 de secunde. Absolut nimic.

Şi totuşi eşti absolut orice sau oricine ai dori să fi. Dar uiţi. De ce?

De ce…

Cuvinte rămase nerostite. Nescrise. Nealterate.

Fraze pierdute. Rupte. Aruncate.

Nu mai ştii nimic. Nici acum. Nici atunci. Niciodată.

Cine eşti?